Limba română - Val
Limba română
Duminică, 2016-12-11, 9:06 AM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 19
Vizitatori: 19
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  •  

    Valoare

    Un anumit tip de semnificaţie a cuvintelor, a expresiilor şi a structurilor sintactice. Valoarea unui cuvânt se defineşte în raport cu alte cuvinte având sens apropiat.

    Variantă

    Fiecare dintre realizările echivalente ale unuia şi aceluiaşi fapt de limbă (cuvânt, formă flexionară, construcţie etc.). Atunci când o variantă se află pe acelaşi plan cu o alta, se vorbeşte despre variantă liberă.

    Vocală

    Sunet care se produce prin vibraţia coardelor vocale. Vocalele sunt sunete care se emit când aerul expirat nu întâlneşte nici un obstacol, fiind lăsat să iasă liber prin aparatul fonator. Vocalele pot alcătui singure silabe. În limba română sunt 7 vocale: a, e, i, o, u, î, ă. După zona de articulare, vocalele se clasifică în următoarele clase: ● vocale anterioare (se articulează în zona anterioară a cavităţii bucale): e, i, ● vocale mediale (sunt articulate în zona centrală): a, ă, î şi ● vocale posterioare (sunt articulate în zona posterioară): o, u. După gradul de deschidere a cavităţii bucale, vocalele se clasifică astfel: ● vocale deschise (se articulează cu maximă deschidere): a; ● vocale medii (se articulează cu apertură medie): e, ă, o; ● vocale închise (se articulează cu apertură minimă): i, î, u. Vocalele o, u se mai deosebesc de celelalte vocale prin faptul că ele sunt articulate cu participarea buzelor, fiind numite vocale labiale, în opoziţie cu restul vocalelor, care sunt numite vocale nelabiale.

    Dintre acestea, a, ă şi î sunt numai vocale, iar celelalte patru (e, o, i, u) pot fi şi semivocale când intră în componenţa diftongilor sau triftongilor. În acest caz, ele formează o silaba numai împreună cu o vocală: soa-re, sea-ră.

    Vocativ

    Cazul care exprimă o chemare adresată unei persoane. Din punct de vedere gramatical, vocativul constituie o propoziţie neanalizabilă: Acum, copii, ascultaţi povestea până la capăt. (V. Eftimiu). În limbajul familiar, vocativul poate fi însoţit de o anumită interjecţie, împreună cu care formează o unitate intonaţională: Mă fraţilor, spuneţi, mă, ce ştiţi? (Camil Petrescu).

    Pot avea cazul vocativ mai ales substantivele nume de persoană, iar, în cazuri mai rare, şi unele nume de animale. Numele de neînsufleţite se folosesc la acest caz numai dacă sunt personificate.

    În vorbire, vocativul se caracterizează prin intonaţie specifică, în scris, se izolează prin virgule, iar după vocativele rostite cu intonaţie exclamativă se pune semnul exclamării, ceea ce marchează rostirea cu pauză de restul comunicării: O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! (M. Eminescu).

    La singular, cazul vocativ: ● este omonim cu nominativul nearticulat, fiind folosit: – fără determinante obligatorii: mamă!; tată!; bunică!; doamnă!; cumătră!; băieţaş!; fetiţă!; puişor!; Ionică! etc. – cu determinante obligatorii: stimate domn!; dragă prieten!; prieten drag! etc. ● este omonim cu nominativul articulat enclitic. Această formă a cazului vocativ se foloseşte numai cu determinante genitivale sau adjectivale: băiatul mamei!; fata mamei!; copilul meu!; scumpa mea!; odorul meu! etc. ● se constituie cu ajutorul următoarelor desinenţe: -e: băiete!; bărbate!; căpitane!; cetăţene!; copile!; nepoate!; prietene!; tinere!; vere!; Ioane!; Alexandre!; Bogdane! etc. -o: bunico!; fetiţo!; iubito!; scumpo; soro!; vulpeo! etc. -ule: băiatule!; bunicule!; domnule!; fiule!; iubitule!; omule!; puiule!; unchiule!; Radule! etc.

    La plural, cazul vocativ: ● este omonim cu nominativul plural nearticulat, fiind folosit: – fără determinante obligatorii: băieţi!; copii!; prieteni!; concetăţeni!; ostaşi! etc. – cu determinante obligatorii sau coordonat cu un alt vocativ: oameni buni!; scumpele mele fete!; băieţi şi fete!; fraţi şi surori!; colegi şi colege! etc.; ● este omonim cu nominativul plural articulat enclitic. Este folosit numai cu determinante: băieţii mamei!; copiii mei!; fetele mele! etc.; ● este omonim cu genitiv-dativul plural articulat enclitic: băieţilor!; fetelor!; fraţilor!; surorilor!; doamnelor!; domnişoarelor!; domnilor! etc. Este de observat că nu toate aceste forme sunt la fel de frecvente în vorbire. În limba contemporană, tot mai des se întrebuinţează vocativul omonim cu nominativ-acuzativul articulat enclitic.

    Cazul vocativ la adjective. Structura cazului vocativ la adjectiv depinde de poziţia acestuia faţă de substantiv. Vocativul adjectivelor aşezate după substantiv este omonim cu N.A. nearticulat: om bun!, fată frumoasă şi harnică!, oameni buni! etc. Vocativul adjectivelor aşezate înaintea substantivului: ● este omonim cu forma de N.A. nearticulată: scumpă mamă!, frumoasă doamnă!, dragi părinţi!, stimaţi prieteni!; ● este omonim cu N.A. articulat: buna mea mamă!, scumpul meu băiat!, dragele mele surori!, scumpele mamei fetiţe!, bunii mei părinţi!; ● se formează cu ajutorul desinenţei -e: iubite prietene!, stimate domn!, scumpe frate!, sărmane om!; ● se formează cu ajutorul desinenţei -ule: bunule prieten!, scumpule părinte!

    Cele mai largi posibilităţi de întrebuinţare le are vocativul egal cu N.A. nearticulat: scumpă soră!, stimaţi domni! Vocativul în -e este posibil numai de la anumite adjective: scumpe (stimate, iubite, slăvite, ilustre, onorate, tinere) prietene! Vocativul identic cu N.A. articulat enclitic se foloseşte numai cu determinante genitivale sau adjectivale: scumpa mea soră!