Limba română - Unităţile sintactice
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 6:19 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 8
Vizitatori: 8
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Înapoi                           Cuprins                         Înainte

     

    SINTAXA

     Sintaxa este o parte a gramaticii care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în fraze. Sintaxa studiază unităţile sintactice, funcţiile lor şi raporturile stabilite între termenii unităţilor sintactice.

     

    Unităţile sintactice

    Unităţile sintactice de bază sunt partea de propoziţie, grupul de cuvinte, propoziţia şi fraza.

    Partea de propoziţie este un constituent al propoziţiei (cuvânt sau grup de cuvinte) care îndeplineşte o funcţie sintactică şi care se află în raporturi sintactice cu alte unităţi (părţi de propoziţie). Este exprimată printr-un cuvânt cu sens lexical deplin (substantiv, adjectiv, pronume, numeral, verb, adverb) sau din combinarea unui cuvânt cu sens lexical deplin şi un instrument gramatical (prepoziţie, articol).

    Grupul de cuvinte (sintagma) este un constituent al propoziţiei alcătuit din două sau mai multe cuvinte cu sens lexical deplin legate printr-un raport de subordonare.

    Propoziţia este unitatea comunicativă de bază care descrie o stare de lucruri din realitate, fiind folosită pentru transmiterea informaţiei, obţinerea informaţiei sau pentru exprimarea unui îndemn, ordin, porunci. Propoziţia constituie o comunicare. Ea cuprinde în structura sa un singur predicat (care poate fi exprimat sau nu):

    Vântul bate cu putere dinspre miazăzi. (G. Topârceanu).

    Fraza este o unitate sintactică superioară propoziţiei, constituită din minimum două propoziţii, dintre care cel puţin una este principală:

    Ion nu ştie1/ ce să răspundă.2/ (M. Sadoveanu).

     

    Raporturile sintactice

    Raporturile (relaţiile) stabilite între unităţile sintactice (părţile de propoziţie şi propoziţii) sunt de două feluri: a) raporturi de coordonare şi b) raporturi de subordonare.

    Raporturi de coordonare se stabilesc între părţi de propoziţie şi propoziţii de acelaşi fel, care îndeplinesc funcţii sintactice identice şi nu depind unul de altul:

    Drumurile şi potecile erau pustii. (M. Sadoveanu).

    În această propoziţie se conţin două subiecte coordonate, legate între ele cu ajutorul conjuncţiei coordonatoare şi.

    Există următoarele tipuri de raporturi de coordonare:

    – coordonarea copulativă: Câmpiile, dealurile, văile erau pline de un murmur surd. (M. Sadoveanu);

    – coordonarea disjunctivă: Nu-şi dădea seama dacă asta înseamnă mult sau puţin. (R. Ojog-Braşoveanu); Probabil, asta se întâmpla într-un sfârşit de iarnă sau la începutul primăverii. (O. Paler)

    – coordonarea adversativă: Câinele nu fuge de colac, ci de ciomag. (Folclor);

    – coordonarea conclusivă: Creştinul este liber, aşadar fericit. (N. Steinhardt).

    Raporturi de subordonare se stabilesc între termenii propoziţiei (părţile de propoziţie) şi ai frazei (propoziţiile) care îndeplinesc funcţii sintactice diferite, unul dintre ei (termenul subordonat) depinzând de celălalt (termenul regent).

    Picătura de apă găureşte stânca... (L. Rebreanu)

    În această propoziţie, termenii celor două grupuri de cuvinte picătura de apă şi găureşte stânca sunt legaţi printr-un raport de subordonare.

    Raporturile de subordonare sunt de mai multe feluri:

    – subordonarea atributivă: picătura de apă (termenul regent este un substantiv, iar termenul subordonat, un atribut);

    – subordonarea completivă (care, la rândul ei, poate fi circumstanţiale şi necircumstanţiale): găureşte stânca (regentul este un verb, iar cuvântul subordonat, un complement direct).

    Pe lângă aceste raporturi de bază, se mai identifică un raport specific de interdependenţă, stabilit între subiect şi predicat, numit inerenţă.

     

    Părţile de propoziţie

     Pentru limba română sunt considerate părţi de propoziţie: subiectul, predicatul, atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar. Dintre acestea, subiectul şi predicatul sunt definite drept părţi de propoziţie principale, întrucât ele sunt esenţiale pentru realizarea comunicării.

    În acelaşi timp, atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar sunt calificate drept părţi de propoziţie secundare. Funcţionând în calitate de determinanţi ai altor cuvinte, ele întregesc comunicarea. Totuşi, în multe cazuri acestea sunt nu numai necesare, ci şi absolut obligatorii pentru realizarea unei propoziţii complete din punct de vedere comunicativ. De exemplu, în propoziţia Vorba dulce mult aduce. sunt părţi principale cuvintele vorba şi aduce. Ele însă nu pot realiza singure o propoziţie corectă şi completă. Formularea corectă a unei comunicări în acest caz este posibilă doar cu exprimarea în propoziţie şi a celor două părţi secundare: a atributului dulce şi a complementului mult.

     

    Propoziţia

     

    Clasificarea propoziţiilor se poate face în funcţie de mai multe criterii.

    1. După structură, propoziţiile sunt de următoarele feluri.

     

    Propoziţii

    analizabile

    (se definesc printr-o anumită organizare internă)

    neanalizabile

    (fără organizare internă)

     

    1. după numărul părţilor principale

    2. după prezenţa / absenţa părţilor secundare

    sunt alcătuite din:

    – interjecţii (ei!)

    – adverbe (da, nu, oare?)

     

     

     

    bimembre

    (conţin două părţi principale)

    monomembre

    (conţin o singură parte principală: sau subiectul, sau predicatul)

    simple

    (au numai părţi principale)

    dezvoltate

    (au şi părţi secundare)

     

    2. După scopul cu care sunt folosite în procesul de comunicare, se delimitează trei feluri de propoziţii:

    a) propoziţiile enunţiative; cele care comunică ceva, sunt folosite de vorbitor pentru transmiterea unei informaţii: Cărţile sunt pe masă.;

    b) propoziţiile interogative, cele care formulează întrebări, fiind folosite de vorbitor pentru a solicita o informaţie: Cine m-a căutat?;

    c) propoziţiile imperative, cele prin care se exprimă un act de voinţă a vorbitorului (un ordin, un îndemn, o rugăminte, o interdicţie): Deschide, te rog, fereastra!

    3. După afectivitate sau după atitudinea vorbitorului faţă de ceea ce se exprimă, propoziţiile se împart în:

    a) neexclamative (descriu o stare de lucruri fără a transmite şi starea de spirit a vorbitorului): Astăzi e o zi frumoasă.

    b) exclamative (exprimă atitudinea afectivă a vorbitorului în legătură cu cele comunicate, adică admiraţia, plăcerea, surprinderea, regretul etc.): Ce zi frumoasă e astăzi!

    4. După tipul de relaţie stabilit între subiect şi predicat, propoziţiile sunt:

    a) afirmative (descriu stări de lucruri, acţiuni, obiecte ca existente): El învaţă.

    b) negative (se indică inexistenţa unor stări de lucruri, fapte şi obiecte): El nu învaţă.

     

     

    Înapoi                           Cuprins                         Înainte