Substantivul

1. Substantivul este partea de vorbire care denumeşte obiecte. Prin obiecte în sens larg înţelegem: fiinţe (iepure, urs), lucruri (carte, masă), plante (salcie, trandafir), fenomene (vânt, furtună), acţiuni (mişcare, invazie), relaţii (posesie, dependenţă), stări (bucurie, tristeţe), însuşiri (bunătate, frumuseţe) etc.

2. Substantivele sunt cuvinte flexibile. Ele se declină, adică îşi schimbă forma după număr (singular, plural), caz (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ şi vocativ) şi determinare (substantiv determinat hotărât şi substantiv determinat nehotărât). Astfel, sistemul flexionar al substantivului include:

● forma-tip (pentru majoritatea substantivelor este forma de nominativ–acuzativ, singular nearticulat; substantivul cu această formă este înregistrat în dicţionare);

● formele flexionare care servesc la exprimarea categoriilor de număr, caz, determinare. Numărul maxim de forme pe care ar putea să le aibă un substantiv este de 18. În realitate, numărul lor este mult mai mic. Cauzele pot fi atât de ordin formal (multe dintre formele flexionare ale substantivului coincid, sunt omonime), cât şi de ordin semantic (un număr mare de substantive sunt defective; ele nu pot exprima anumite categorii gramaticale din cauza semnificaţiei lor; de cele mai multe ori, substantivele sunt defective de număr, fiind lipsite de posibilitatea de a marca opoziţia singular / plural: curaj (numai la sg.), miere (numai la sg.), vapori (numai la pl.), Prut (numai la sg.), Alpi (numai la pl.).

3. Toate substantivele se împart în trei clase flexionare numite genuri: masculin (un băiat, un munte), feminin (o fată, o floare), neutru (un televizor, un teatru).

4. În propoziţie, substantivul îndeplineşte funcţiile sintactice de subiect, atribut, nume predicativ, element predicativ suplimentar, complement direct, complement indirect şi complement circumstanţial.

5. Substantivul se identifică, de obicei, cu ajutorul întrebărilor: cine este acesta / aceasta? ; ce este acesta / aceasta?

Clasificarea lexico-gramaticală a substantivelor

1. După înţeles şi după anumite trăsături lexico-gramaticale, substantivele se împart în:

● substantive comune. Ele denumesc obiecte făcând parte dintr-o clasă de obiecte de acelaşi fel (om, urs, munte, stejar, casă, punte etc.), substanţe, materii (carne, ceară, petrol, ulei), noţiuni abstracte (înţelegere, linişte, pace, toleranţă). Substantivele comune pot denumi atât clasa în ansamblul ei, cât şi fiecare element al ei. Să se compare: Elevul este o persoană care învaţă la şcoală. (aici elevul = toţi elevii, orice elev) şi Elevul a întârziat la ore. (unde elevul = unul dintre elevi, un anumit elev).

● substantive proprii. Denumesc anumite obiecte spre a le deosebi de altele din aceeaşi categorie sau de acelaşi fel: Ion, Sadoveanu, Marte, Orhei, Siret etc.

Distincţia substantiv comun / substantiv propriu este importantă pentru ortografierea substantivelor. Substantivele comune se scriu cu iniţială minusculă (fecior, munte, ţară). Substantivele proprii se scriu cu iniţială majusculă (Radu, Carpaţi, Italia).

2. La rândul lor, substantivele comune pot fi de două feluri:

● substantive concrete. Sunt cuvintele care denumesc fiinţe sau lucruri, adică entităţi ce au o existenţă reală şi pe care le putem percepe cu ajutorul organelor de simţ: cocoş, elev, arbore, masă, piatră, şcoală etc.;

● substantive abstracte. Sunt cuvintele care denumesc obiecte ale gândirii, adică noţiuni ce pot fi concepute numai cu ajutorul raţiunii: blândeţe, claritate, dreptate, frumuseţe, inteligenţă, înţelepciune, sinceritate, libertate etc.

Unele substantive pot fi concrete cu un sens şi abstracte cu alt sens: intrare 1. (abstract; numai la sg.) Acţiunea de a intra. Intrarea trenului în gară. 2. (concret; sg. / pl.) Loc pe unde se intră. Te aştept la intrare. Casa are două intrări.

Substantivele se mai împart în: a) substantive animate (albină, cocostârc, elefant, om, pupăză, tigru etc.) şi b) substantive inanimate (armată, iarbă, şes, râu, stâncă etc.).

3. După formă, se disting:

● substantive simple. Structura acestor substantive conţine o singură temă: casă, masă, floare, întrebare, nuc, stepă etc.

● substantive compuse. Acestea sunt alcătuite din două sau mai multe cuvinte, rădăcini ori teme: câine-lup, untdelemn, drum-de-fier, scrumbie-de-Dunăre, argint-viu, bună-credinţă, bunăstare, bunăvoinţă, floarea-soarelui, târâie-brâu, gură-cască, nu-mă-uita, Câmpulung, Sfarmă-Piatră etc.

Clasificarea flexionară a substantivelor. Genul

1. Substantivele sunt de trei genuri: substantive masculine, substantive feminine şi substantive neutre. Fiecare substantiv poate face parte doar dintr-o singură clasă flexionară. Acelaşi substantiv nu poate varia după gen. El este fie masculin, fie feminin, fie neutru.

2. Funcţiile genului. Genul substantivelor reprezintă, în primul rând, o caracteristică formală. Genul este important pentru declinarea substantivului, pentru acordul lui cu determinanţii săi de tip adjectival şi pentru substituirea lui prin pronume.

3. Terminaţiile substantivelor după genuri. La forma de nominativ-acuzativ singular nearticulat, substantivele celor trei genuri au următoarele terminaţii:

● substantivele masculine: consoană (nuc, lup), -u (codru, leu), -e (frate, rege), -i (tei, unchi), -ă (tată);

● substantivele feminine: -ă (casă, ţară), -e (mare, floare), -a (basma, nuia), -ea (lalea, stea), -i (zi);

● substantivele neutre: consoană (mal, vânt), -u (lucru, fluviu), -i (grai, unghi), -e (nume).

Genul substantivelor este indicat în dicţionare. El poate fi identificat şi cu ajutorul perechilor de numerale sau de adjective demonstrative:

● pentru substantivele masculine: un – doi / acest – aceşti (elev – elevi);

● pentru substantivele feminine: o – două / această – aceste (carte – cărţi);

● pentru substantivele neutre: un – două / acest – aceste (caiet – caiete).

4. Genul şi semnificaţia substantivului. La o parte din substantivele animate se poate constata o anumită corelaţie între genul lor gramatical şi sexul fiinţei desemnate. Din acest punct de vedere, se disting următoarele clase de substantive:

● substantive cu genul motivat. La aceste substantive între genul lor şi sexul fiinţei există o corespondenţă. Ele exprimă distincţia dintre cele două sexe cu ajutorul unor perechi de cuvinte care se pot caracteriza prin:

a) rădăcini diferite: cocoş – găină, armăsar – iapă, băiat – fată, unchi – mătuşă;

b) sufixe diferite: leu – leoaică, croitor – croitoreasă, curcă – curcan, broască – broscoi;

● substantive cu genul nemotivat. Din această categorie fac parte toate substantivele inanimate: munte – s. m., şosea – s. f., telefon – s. n. Genul unor asemenea substantive nu are nicio legătură cu semnificaţia lor. Nu putem, de exemplu, explica, din punct de vedere semantic, de ce cuvântul perete este un substantiv masculin, iar masă este de genul feminin.

În această clasă intră şi o parte din substantivele animate. Acestea denumesc, printr-o singură formă, fiinţele de ambele sexe. După genul lor gramatical ele pot fi:

a) masculine: elefant, şoarece, ţânţar, viezure, ministru, inginer;

b) feminine: albină, balenă, furnică, veveriţă, cunoştinţă, rudă, victimă.