Limba română - Sub2
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 6:20 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 8
Vizitatori: 8
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Substantivizare

    Tip de conversiune care constă în trecerea unui cuvânt în clasa substantivului. Transformarea altei părţi de vorbire într-un substantiv are loc ca urmare a utilizării lui în contextele şi cu funcţiile sintactice specifice substantivului: un om leneş – Leneşul mai mult aleargă. În cel de al doilea enunţ, cuvântul leneş îndeplineşte funcţia sintactică de subiect, funcţie caracteristică substantivului. În plus, cuvântul substantivizat admite determinanţii substantivului: leneşul acesta, un mare leneş, leneşul satului, albastrul cerului.

    Cuvintele care se substantivizează îşi schimbă nu numai funcţia sintactică, ci şi comportamentul morfologic. În cazul substantivizării, cuvintele altor părţi de vorbire îşi pierd caracteristicile morfologice ale clasei de origine şi preiau trăsăturile flexionare ale substantivului. Ele devin variabile după gen, număr şi caz. De exemplu, adjectivul săracul admite articularea cu articolul substantival hotărât şi îşi poate schimba forma pentru a exprima opoziţiile de număr, caz, determinare.

    Trecerea cuvintelor în clasa substantivului este însoţită uneori şi de anumite mutaţii semantice. De exemplu, substantivul format prin conversiunea adjectivului înglobează în structura sa semantică şi semnificaţia substantivului omis: om deştept – deşteptul, substanţe narcotice – narcotice. Fenomenul transferului semantic, când elementul determinant preia sensul termenului determinat, are loc, de obicei, în cazul elipsei: roşie, vânătă.

    În limba română se pot substantiviza adjectivele, pronumele, numerale, verbele (la formele nepredicative), adverbele, interjecţiile: bogatul, zgârcitul, nimicuri, doiul, intrare, aratul, semănatul, binele, aproapele, ofuri. Unele dintre aceste procedee sunt foarte frecvente şi au un caracter regulat, gramaticalizat (substantivarea infinitivelor lungi şi a supinelor). Urmează, în ordine descrescândă, substantivizarea adjectivelor, inclusiv a participiilor, care, deşi productivă, nu are un caracter regulat. Mai rar se pot substantiviza adverbele şi cu totul sporadică este substantivizarea celorlalte părţi de vorbire: numerale, pronume, interjecţii etc.

    Sufix

    Afixul care se adaugă după o rădăcină (sau o temă) pentru a se forma un nou cuvânt sau o formă gramaticală a unui cuvânt. După sensul exprimat, sufixele sunt de două feluri: ● sufixe lexicale sau derivative (cu ajutorul lor se formează cuvinte noi): căsuţă – căs-uţă, cizmar – cizm-ar, lemnar – lemn-ar, scriitor – scrii-tor, ţărănime – ţărăn-ime, voinicesc – voinic-esc, frăţeşte – frăţ-eşte; ● sufixe flexionare sau gramaticale (care servesc la realizarea unor forme din paradigma unui cuvânt, se întâlnesc numai la verb şi formează timpurile şi modurile verbului): -ez din lucrez, -esc din citesc, -ând din lucrând.

    După natura gramaticală a derivatului, sufixele lexicale sunt: substantivale (-aş, -eală, -ime, -tor etc.; arc-aş, muncitor-ime, bună-tate, lovi-tură), adjectivale (-atic, -bil, -os, -iu, etc.; fric-os, nebun-atic, frumuş-el, prieten-esc), verbale (-iza, -ona, -ui etc.; sfăt-ui, concluzi-ona, abstract-iza), adverbiale (-eşte, -iş etc.; frăţ-eşte, piept-iş).

    Sufix moţional

    Sufix cu ajutorul căruia se formează substantivele feminine de la cele masculine şi cele feminine de la masculine: -că, -easă, -iţă, -oaică, -an, -oi. Cuvintele derivate formate cu ajutorul acestor sufixe denumesc o fiinţă de sex opus faţă de cea denumită de cuvântul de bază: croitor – croitoreasă, raţă – răţoi.

    Sufixare

    Procedeu de formare a cuvintelor care constă în ataşarea la cuvântul-bază a unui sufix lexical. De exemplu, cuvântul derivat iepureşte este alcătuit din tema iepur-, la care se adaugă sufixul -eşte. Cuvântul-bază pentru acest derivat este iepure. Sufixarea este cel mai productiv procedeu de formare a cuvintelor în română. Cu ajutorul sufixelor se pot forma: substantive derivate (cânt-ăreţ, căruţ-aş, pietr-ar, învăţ-ător, călăr-eţ, păsăr-ică, arip-ioară, pietr-oi), adjective derivate (buget-ar, vărg-at, strămoş-esc, argint-iu, copilăr-os, triumf-ător), verbe derivate (atenţi-ona, sfăt-ui), adverbe derivate (copilăr-eşte, chior-âş).

    Sunet

    Cea mai mică unitate a limbii vorbite. Sunetele emise de om mai sunt numite şi sunete articulate. Ele se formează prin acţiunea conjugată a mai multor organe ale aparatului fonator, care începe în zona supralaringală şi se termină la buze. Aerul, expirat din plămâni, trece prin laringe şi faringe şi ajunge în cavitatea bucală şi în cea nazală, care îndeplinesc rolul de rezonatori. Sursa vocii omeneşti sunt coardele vocale. Organele importante în articularea sunetelor sunt faringele, omuşorul, palatul moale, palatul tare, alveolele dentare, dinţii, buzele şi limba, care este organul cu cea mai mare mobilitate. Astfel că varietatea de sunete caracteristice vorbirii umane este dată de modificarea aparatului fonator, de orientarea curentului de aer prin cavitatea bucală sau cea nazală, de participarea sau neparticiparea coardelor vocale.

    Sunetele au o funcţie, o anumită valoare, un rol în vorbire. Ele formează latura sonoră a unităţilor lingvistice. Sunetele limbii sunt într-un număr limitat. Ele sunt de două feluri: ● vocale (a, e, i, o, u, î, ă) şi ● consoane (p, b, t, d, k, g, f, v, s, z, ş, j, č, ğ, k’, g’, h, ţ, m, n, l, r). Vocalele sunt delimitate de consoane prin faptul că în cazul celor dintâi prevalează sunetele muzicale, iar cele de la urmă sunt formate mai ales din zgomote. Uneori, vocalele sunt delimitate de consoane şi prin faptul că vocalele formează silabe, iar consoanele nu.

    Superlativ absolut

    Grad de comparaţie al adjectivului şi al adverbului. Gradul superlativ absolut exprimă raportul dintre intensitatea însuşirii unui obiect faţă de ceea ce este considerat a fi normă pentru însuşirea dată: El este foarte înalt. Înălţimea persoanei despre care este vorba în acest enunţ este prezentată în raport cu înălţimea medie, considerată a fi normală pentru om. Datorită acestui fapt se consideră că superlativul absolut indică intensitatea unei însuşiri fără a se baza pe o comparaţie. Acest grad de comparaţie semnifică gradele de intensitate extremă – maximă sau minimă – ale însuşirii unui obiect: foarte înalt, foarte puţin înalt.

    Gradul superlativ absolut de superioritate are de asemenea o structură analitică, fiind marcat cu ajutorul adverbelor foarte sau prea care se aşază înaintea formei-tip a adjectivului (foarte mare, foarte puternic) sau înaintea adverbului (foarte bine, foarte repede). Superlativele absolute cu prea exprimă o însuşire care depăşeşte măsura: un om prea leneş, o fata prea harnică. Pe lângă aceste adverbe, la marcarea superlativului se mai folosesc adverbele tare (colocvial) şi mult (învechit): tare cuminte, mult folosit. Gradul superlativ absolut de inferioritate se formează cu ajutorul locuţiunii adverbiale foarte puţin aşezate înaintea adjectivului (foarte puţin mare) sau adverbului (foarte puţin repede). Superlativul absolut de inferioritate este frecvent înlocuit în vorbire cu antonimul adjectivului respectiv: foarte puţin harnic = foarte leneş. În plan sintactic, ambele aspecte ale gradului superlativ absolut se folosesc în construcţii care nu conţin cel de-al doilea termen al comparaţiei: Ea este foarte bună. El este foarte puţin bun.

    Superlativ relativ

    Grad de comparaţie al adjectivului şi al adverbului. El indică faptul că însuşirea exprimată de adjectiv sau circumstanţa desemnată de adverb se manifestă în cel mai înalt sau în cel mai scăzut nivel: cel mai bun, cel mai puţin bun, foarte bun, foarte puţin bun. Gradul superlativ relativ exprimă comparaţia dintre un obiect şi un grup de obiecte din care acesta face parte: Ion este cel mai înalt din clasă. După cum vedem, gradul de intensitate al însuşirii desemnate prin adjectivul înalt se stabileşte în cadrul unei comparaţii care include următorii doi termeni: obiectul comparat (Ion) şi ansamblul din care acesta face parte (clasa). În cazuri mai rare se poate compara acelaşi obiect văzut în circumstanţe diferite: Acum el este cel mai bun. La compararea unui singur obiect cu un grup de obiecte se pot stabili numai două tipuri de raporturi: ● un raport de superioritate (cel mai înalt) sau ● un raport de inferioritate (cel mai puţin înalt). În acest caz, intensitatea însuşirii comparate nu poate apărea în aceeaşi măsură la termenul comparat şi la toate celelalte elemente ale clasei.

    Din punctul de vedere al formei, cele două aspecte ale superlativului relativ au o structură analitica. Superlativul relativ de superioritate este alcătuit cu ajutorul articolului adjectival cel, cea, cei, cele şi al adverbului mai care se aşază înaintea formei-tip a adjectivului (cel mai mare, cel mai puternic) sau înaintea adverbului (cel mai bine, cel mai încet, cel mai devreme). La rândul său, superlativul relativ de inferioritate se formează cu ajutorul aceluiaşi articol adjectival şi al locuţiunii adverbiale mai puţin aşezate înaintea formei-tip a adjectivului (cel mai puţin mare, cel mai puţin puternic) sau înaintea adverbului (cel mai puţin bine). Superlativul relativ al adverbelor se deosebeşte de acelaşi grad al adjectivelor prin faptul că în structura celui dintâi se foloseşte forma de masculin singular, deci invariabilă a articolului adjectival (cel): El este cel mai cuminte. Ea este cea mai cuminte. Dar: El lucrează cel mai bine. Ea lucrează cel mai bine. În construcţiile comparative, cel de al doilea termen al comparaţiei este introdus prin prepoziţiile dintre (când substantivul este la plural), din (când substantivul este la singular) şi de (când este un adverb de timp sau de loc). Astfel, gradul superlativ relativ se întrebuinţează în următoarele construcţii comparative: ● gradul superlativ relativ de superioritate: El este cel mai bun dintre noi. / din clasă. / de aici. ● gradul superlativ relativ de inferioritate: El este cel mai puţin bun dintre noi. / din clasă. / de aici.

    Superlativul relativ poate fi întrebuinţat în construcţii fără cel de al doilea termen al comparaţiei: El este cel mai puternic.

    Supletivism

    Variaţie totală a radicalului unor cuvinte în procesul flexiunii. Alcătuirea formelor gramaticale ale unui cuvânt de la rădăcini sau teme diferite. Este un procedeu neproductiv de alcătuire a formelor gramaticale în limba română. Forme supletive prezintă pronumele personale: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele. În flexiunea verbală, prin supletivism se caracterizează, în cea mai mare măsură, verbul a fi care, la prezent indicativ, are următoarele forme: sunt, eşti, este, suntem, sunteţi, sunt.