Limba română - Sub1
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 8:13 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 12
Vizitatori: 12
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  •  

    Substantiv

    Parte de vorbire care denumeşte obiecte în sens larg, şi anume: fiinţe (băiat, inginer, student, urs, veveriţă), lucruri (carte, casă, floare, scară, tren), plante (morcov, salcie, stejar), fenomene sociale şi naturale (răscoală, burniţă, ger, vânt, uragan), acţiuni (ardere, mişcare, salt), relaţii (apartenenţă, subordonare, posesie), stări (bucurie, indiferenţă, tristeţe), însuşiri (albeaţă, bunătate, consecvenţă) etc.

    Substantivul se identifică, de obicei, cu ajutorul întrebărilor: cine este acesta / aceasta? ; ce este acesta / aceasta?

    Din punct de vedere morfologic, substantivele sunt cuvinte flexibile. Ele se declină, adică îşi schimbă forma după număr (băiat – băieţi), caz (băiatul, al băiatului, băiatului, pe băiat, băiete!) şi determinare (un băiat – băiatul, nişte băieţi – băieţii). Astfel, sistemul flexionar al substantivului include: ● forma-tip (pentru majoritatea substantivelor este forma de nominativ–acuzativ, singular nearticulat; substantivul cu această formă este înregistrat în dicţionare); ● formele flexionare care servesc la exprimarea categoriilor de număr, caz, determinare. Numărul maxim de forme pe care ar putea să le aibă un substantiv este de 18. În realitate, numărul lor este mult mai mic. Cauzele pot fi atât de ordin formal (multe dintre formele flexionare ale substantivului coincid, sunt omonime), cât şi de ordin semantic (un număr mare de substantive sunt defective; ele nu pot exprima anumite categorii gramaticale din cauza semnificaţiei lor; de cele mai multe ori, substantivele sunt defective de număr, fiind lipsite de posibilitatea de a marca opoziţia singular / plural: curaj (numai la sg.), miere (numai la sg.), vapori (numai la pl.), Prut (numai la sg.), Alpi (numai la pl.).

    Din punct de vedere sintactic, substantivul este o clasă polifuncţională. În enunţ, el poate îndeplini practic toate funcţiile sintactice. Primare pentru substantiv se consideră a fi însă cele de subiect (Răsare soarele.), complement direct (Copii culeg flori.) şi complement indirect (Bunicul i-a adus nepotului un cadou.). Funcţiile sintactice secundare, nespecifice în care poate apărea substantivul sunt: atribut (lumina lunii), nume predicativ (El este profesor.), element predicativ suplimentar (A fost ales deputat.) şi complement circumstanţial (Turiştii s-au apropiat de râu.).

    La nivelul expresiei, funcţiile sintactice ale substantivului sunt marcate ● prin acord, ● prin forma sa cazuală, ● cu ajutorul prepoziţiilor şi, foarte rar, ● prin topică. Substantivul se acordă cu predicatul când este folosit cu funcţia de subiect (Trenul pleacă din gară. Merele sunt coapte). Celelalte trei modalităţi de realizare a funcţiilor sintactice se întâlnesc în cazul funcţiilor de atribut şi complement direct, indirect, circumstanţial.

    În plan sintactic, substantivele se caracterizează prin faptul că pot primi un determinativ de tip adjectival cu care, de obicei, se acordă în gen, număr şi caz (băiat înalt, băiatul acesta, băiatul cel mic al său). În enunţ, substantivul poate fi substituit printr-un pronume: Elevul a întârziat. → El a întârziat.

    Clasificarea substantivelor se face în funcţie de mai multe criterii. După formă, substantivele sunt clasificate în primul rând pe baza criteriului flexionar. În funcţie de acest criteriu, toate substantivele se împart în trei clase flexionare, numite genuri: masculin (un băiat, un munte), feminin (o fată, o floare), neutru (un televizor, un teatru). Această clasificare are importante consecinţe pentru declinarea substantivelor, adică pentru modificarea lor după număr, caz şi determinare. Substantivele din cadrul fiecărei dintre aceste subclase îşi schimbă forma după acelaşi model flexionar şi prezintă aceleaşi omonimii formale. Genul substantivului este, de asemenea, important pentru comportamentul lui sintactic. Adjectivul reia informaţia de gen a substantivului pe care îl determină (o casă nouă, nişte copaci înalţi).

    După formă, se disting: ● substantive simple şi ● substantive compuse. Substantivele simple au aspectul unui singur cuvânt, al unei singure unităţi lexicale. Structura acestor substantive conţine o singură temă. Acestea sunt cele moştenite, cele împrumutate şi cele formate prin derivare sau prin schimbarea valorii gramaticale: casă, masă, floare, întrebare, nuc, stepă etc. Substantivele compuse sunt alcătuite din două sau mai multe cuvinte, rădăcini ori teme: câine-lup, untdelemn, drum-de-fier, scrumbie-de-Dunăre, argint-viu, bună-credinţă, bunăstare, bunăvoinţă, miazănoapte, floarea-soarelui, târâie-brâu, gură-cască, zgârie-nori, nu-mă-uita, Câmpulung, Sfarmă-Piatră etc.

    După înţeles şi după anumite trăsături lexico-gramaticale, substantivele se împart în următoarele clase: ● după sfera noţiunilor care stau la baza lor: substantive comune / substantive proprii; ● după natura noţiunilor care stau la baza lor: substantive concrete / substantive abstracte; ● substantive animate / substantive inanimate; ● după capacitatea de a intra în opoziţia de număr: substantive numărabile / substantive nenumărabile.

    Substantivele comune exprimă noţiuni cu sfera largă. Ele denumesc obiecte făcând parte dintr-o clasă de obiecte de acelaşi fel (om, urs, munte, stejar, casă, punte etc.), substanţe, materii (carne, ceară, petrol, ulei), noţiuni abstracte (înţelegere, linişte, pace, toleranţă). Substantivele comune pot denumi atât clasa în ansamblul ei, cât şi fiecare element al ei: Elevul este o persoană care învaţă la şcoală. (aici elevul = toţi elevii, orice elev) şi Elevul a întârziat la ore. (unde elevul = unul dintre elevi, un anumit elev). Substantivele proprii exprimă noţiuni particulare, cu sferă limitată. Ele denumesc obiecte gramaticale individualizate, considerate unice în felul lor: oameni, animale, localităţi, ţări, ape, munţi, insule, peninsule, strâmtori, golfuri, provincii, regiuni etc. Substantivele proprii se folosesc pentru a deosebi un anumit obiect de altele din aceeaşi categorie sau de acelaşi fel: Ion, Sadoveanu, Marte, Orhei, Siret etc. Substantivele proprii au o singură formă, fie de singular (Mihai, Maria), fie de plural (Carpaţi). Distincţia substantiv comun / substantiv propriu este importantă pentru ortografierea substantivelor. Substantivele comune se scriu cu iniţială minusculă (fecior, munte, ţară). Substantivele proprii se scriu cu iniţială majusculă (Radu, Nistru, Italia).

    Substantivele concrete sunt cuvintele care denumesc fiinţe sau lucruri, adică entităţi ce au o existenţă reală şi pe care le putem percepe cu ajutorul organelor de simţ: cocoş, elev, arbore, masă, piatră, şcoală etc. Substantivele abstracte sunt cuvintele care denumesc obiecte ale gândirii, adică noţiuni ce pot fi concepute numai cu ajutorul raţiunii: blândeţe, claritate, dreptate, frumuseţe, inteligenţă, înţelepciune, sinceritate, libertate etc. Unele substantive pot fi concrete cu un sens şi abstracte cu alt sens: intrare 1. (abstract; numai la sg.) Acţiunea de a intra. Intrarea trenului în gară. 2. (concret; sg. / pl.) Loc pe unde se intră. Te aştept la intrare. Casa are două intrări.

    Substantivele animate sunt substantivele care denumesc fiinţe însufleţite, adică persoane şi animale: băiat, bătrân, copil, fată, prieten, tânăr, iepure, leu, veveriţă, vultur etc. Substantivele inanimate sunt substantivele care denumesc entităţi neînsufleţite, lucruri, substanţe, noţiuni abstracte: casă, perete, poartă, scaun, apă, fier, miere, atenţie, memorie etc.

    Substantivele numărabile denumesc obiecte discrete (sau individuale), care pot fi numărate (caiet, iepure, maşină, punte, râu). Substantivele nenumărabile exprimă noţiuni care sunt incompatibile cu noţiunea de număr. Acestea sunt substantivele abstracte (dreptate, înţelepciune, perseverenţă, prudenţă, cinste, sete), substantivele nume de materie (aluminiu, aur, brumă, făină, smoală, zahăr), substantivele colective (bănet, ostăşime, studenţime, tineret, ţărănime).

    Substantiv animat / inanimat

    Subcategorizare a substantivelor în funcţie de prezenţa, respectiv, absenţa în structura lor semantică a semului [+ Animat]. Substantivele animate denumesc persoane şi animale. Subclasa substantivelor umane conţin şi trăsătura [+ Uman], prin care se diferenţiază de clasa substantivelor nonumane, care se caracterizează suplimentar prin trăsătura [– Uman].

    Substantivele inanimate se caracterizează prin prezenţa în structura lor semantică a semului [+ Inanimat]. Elementele acestei clase denumesc obiecte şi lucruri. Specificul gramatical al acestei clase se manifestă în planul capacităţii combinatorii a elementelor ei. Astfel, substantivele din această clasă nu se pot construi, în mod normal, cu verbe ca: a cânta, a mânca, a dormi sau cu adjective ca: arogant, mărinimos, deştept.

    Termenii animat / inanimat sunt utilizaţi şi în gramatica generativă în operaţia de subcategorizare noncontextuală a substantivelor. La detalierea semantică a substantivelor care denumesc obiecte poate fi desprinsă trăsătura [+ Inanimat] sau [– Animat] într-o descriere binară.

    Substantiv epicen

    Nume de animale şi de păsări sălbatice, care au o singură formă pentru ambele genuri. Acestea denumesc, printr-o singură formă, fiinţele de ambele sexe. După genul lor gramatical ele pot fi: ● masculine: cocostârc, cuc, elefant, hipopotam, leopard, piţigoi, rinocer, şoarece, ţânţar, viezure, ● feminine: albină, balenă, bufniţă, cămilă, furnică, lebădă, panteră, privighetoare, pupăză, veveriţă.

    Substantiv invariabil

    Substantiv care are o formă unică pentru ambele numere: un pui – doi pui, un licurici – doi licurici. Ele se deosebesc de substantivele nenumărabile prin faptul că din punct de vedere semantic ele nu se opun exprimării opoziţiei singular – plural, însă aceasta nu este evidentă fiindcă ambele numere sunt exprimate prin aceeaşi formă. Dintre cele mai frecvente substantive invariabile pot fi menţionate următoarele: ● substantive masculine: ardei, broscoi, cotei, crai, gutui, holtei, lămâi, pui, tei, trifoi, usturoi, arici, cârpaci, genunchi, licurici, muşchi, ochi, puşti, rinichi, unchi etc.; ● substantive feminine: carapace, cicatrice, elice, iesle, luntre, tranşee etc.; ● substantive neutre: apendice, nume, pântece, prenume, pronume, spate etc.

    Din această categorie mai fac parte: ● substantivele masculine formate cu ajutorul sufixului -oi: broscoi, cioroi, lupoi, vulpoi etc.; ● substantivele feminine nume de persoană formate prin derivare de la verbe cu ajutorul sufixului -toare: dansatoare, învăţătoare, vizitatoare, vânzătoare etc.

    Substantiv mobil

    Substantiv format cu ajutorul sufixului moţional care serveşte la exprimarea opoziţiei de sex: substantive feminine formate de la cele masculine: elev – elevă, armean – armeancă, lup – lupoaică, bucătar – bucătăreasă, baci – băciţă; substantive masculine formate de la cele feminine: gâscă – gâscan, vulpe – vulpoi.

    Substantive defective de număr

    Clase de substantive distinse din punctul de vedere al posibilităţii de a avea categoria numărului. Spre deosebire de substantivele invariabile, care admit opoziţia de număr, deşi păstrează aceeaşi formă pentru cele două numere, substantivele defective de număr, nu pot exprima opoziţia dată din cauza sensului lor lexical: cele mai multe dintre ele numesc obiecte care nu pot fi numărate. Denumind obiecte nenumărabile, substantivele date au o singură formă de număr (de singular sau de plural) fiind, respectiv, singularia tantum (cuminţenie, libertate, fotbal, dăscălime, făină, aur) sau pluralia tantum (aplauze, câlţi, icre, iţari, ochelari, represalii).