Limba română - Sil
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 6:18 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 8
Vizitatori: 8
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  •  

    Silabă

    Parte dintr-un cuvânt care se rosteşte printr-un singur efort expirator. Silaba reprezintă cea mai mică secvenţă sonoră care se obţine prin segmentarea fluxului vorbirii. Fiecare silabă conţine o vocală sau un diftong. Silabele sunt de două feluri: ● silabe deschise (se termină într-o vocală) şi ● silabe închise (se termină într-o consoană). După intensitatea cu care se rosteşte vocala din structura lor, silabele pot fi ● accentuate sau ● neaccentuate (miş-ca-re).

    Singular

    Unul dintre termenii categoriei gramaticale de număr care denumeşte un singur exemplar al unui obiect făcând parte dintr-o categorie de obiecte de acelaşi fel. În limba română, unde categoria gramaticală a numărului are doi termeni, singularul intră în opoziţie cu pluralul. Este admis de contexte de tipul: un băiat, copil, munte; o fată, casă, floare. Singularul exprimă „unicitatea” doar în cazul substantivelor numărabile: un creion, o carte. La substantivele nenumărabile (substantivele abstracte, substantivele colective şi numele de materie), valoarea de număr se neutralizează, substantivul la această forma exprimând însuşirea în general (bunătate, blândeţe, claritate, punctualitate), o colectivitate de obiecte (bănet, ostăşime, prostime) sau „o anumită cantitate a materiei” (ceară, smoală, unt). La părţile de vorbire la care numărul este determinat de acordul lor cu cuvântul determinat (adjectiv, verb), forma de singular are un rol structural, stabilind legătura dintre determinat şi determinantul său.

    Singulare tantum (pl. Substantive singularia tantum)

    Tip special de substantive, din perspectiva categoriei numărului, care au numai forma de singular, fiind defective de plural. Aceste substantive se caracterizează printr-o paradigmă incompletă de număr. Sunt singularia tantum având numai forma de singular următoarele specii de substantive: unele substantive abstracte (dreptate, înţelepciune, perseverenţă, prudenţă, cinste, încredere, onestitate, sete, văz), unele substantive nume de materie (aluminiu, aur, brumă, ceară, făină, mazăre, smoală, zahăr), substantivele colective (motănime, negustorime, străinime, studenţime), unele substantive proprii (Mihai, Franţa, Prut, Lăpuşna) şi substantivele unice (lună, soare, univers).

    Sinonim

    Termen folosit pentru denumirea cuvintelor care au aproximativ acelaşi înţeles, dar forme diferite. De exemplu, bucurie – veselie, cale – drum, glas – voce, timp – vreme, zăpadă – nea – omăt, eternveşnic, mâhnit – trist – amărât, sur – cărunt, a fura – a şterpeli, a strica – a deteriora – a defecta, a vesti – a anunţa – a înştiinţa, alene – agale. Relaţia dintre cuvintele diferite ca formă, dar apropiate sau identice ca sens se numeşte sinonimie. Sinonimia este un fenomen opus omonimiei, în sensul că acelaşi înţeles este exprimat prin două sau mai multe cuvinte. Cuvintele cu forme diferite, dar cu înţeles identic formează serii sinonimice constituite din două sau mai multe unităţi.

    Trebuie precizat că situaţiile în care se manifestă relaţia de sinonimie sunt variate. Fiind cuvinte cu sens identic sau aproape identic, sinonimele se deosebesc totuşi prin anumite particularităţi, ceea ce înseamnă că relaţia de sinonimie poate avea grade diferite. Pe lângă trăsăturile semantice comune, sinonimele se pot caracteriza, de multe ori, şi prin nuanţe semantice suplimentare, printr-un grad de expresivitate diferit, prin diferite sfere de utilizare şi prin contexte specifice. Şi în această situaţie, se impune respectarea anumitor cerinţe. Astfel, din punct de vedere teoretic, două unităţi de limbă sunt sinonime numai în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiţii: ● identitatea sensului (pentru a fi considerate sinonime două sau mai multe cuvinte trebuie sa aibă un număr cât mai mare de trăsături semantice comune); identitatea obiectului denumit (două sau mai multe cuvinte sunt sinonime numai dacă denumesc şi identifică acelaşi obiect din realitate); posibilitatea substituirii în aceleaşi contexte (de regulă, se consideră sinonime cuvintele care se substitue reciproc fără modificări în plan semantic); funcţionarea lor în aceeaşi variantă stilistică a limbii. Dintre acestea, posibilitatea substituirii unui sinonim cu altul într-un anumit context reprezintă cea mai convingătoare dovadă a identităţii lor semantice.

    Trebuie observat însă că, în realitatea lingvistică, în cele mai multe cazuri de sinonimie, aceste condiţii nu sunt nici pe de parte îndeplinite toate. Astfel, dacă se admite că sinonimele denumesc aceleaşi aspecte din realitate, adică au acelaşi referent, ele au şi unele trăsături diferenţiatoare: conţin şi anumite trăsături semantice prin care se deosebesc, nu funcţionează în aceeaşi variantă, aceeaşi unitate funcţională a limbii sau nu se pot substitui în absolut toate contextele. Termenii seriilor sinonimice se pot caracteriza prin diferite grade de identitate semantică, ei diferenţiindu-se prin anumite nuanţe semantice (susur, şoaptă, freamăt, murmur, zvon; a cugeta, a gândi, a reflecta, a medita, a cumpăni), prin nuanţe de întrebuinţare (a făuri, a realiza, a înfăptui, a crea, a plăsmui), prin răspândirea lor teritorială (noroi, glod, tină; curte, ogradă, ocol, bătătură), prin gradul de expresivitate (faţă, obraz, chip, figură, mutră, moacă).

    Tipurile de sinonime delimitate sunt diferite la diferiţi autori. După gradul de apropiere sau de diferenţiere a unităţilor între care se stabilesc relaţiile de sinonimie şi după posibilitatea lor de a se substitui în anumite contexte, se face distincţie între următoarele două feluri de sinonime: ● sinonime absolute (coincid ca sens): a deceda – a muri; generozitate – mărinimie, noroi – glod – tină; curte – ogradă – ocol – bătătură şi sinonime parţiale (diferă prin anumite nuanţe de sens, prin valorile stilistice, prin sfera de utilizare, prin posibilităţile de combinare): clipoceală – murmur – susurare – şoaptă şopot – zvon, agresivbătăios, inteligentager, a se amuzaa se desfătaa se dispunea se înveselia petrecea râde – a se veseli. Alţi termeni folosiţi în aceste cazuri sunt cei de sinonime perfecte / aproximative, sinonime totale / parţiale etc.

    Existenţa sinonimelor absolute (totale, perfecte) este uneori contestată. Se consideră că sinonimele absolute sunt puţine la număr şi nu se întâlnesc decât în sfera terminologiilor ştiinţifice: azot – nitrogen, kaliu – potasiu, natriu – sodiu, cord – inimă, lexic – vocabular. La rândul lor, sinonimele parţiale pot fi cuvinte identice ca sens, dar care se deosebesc prin nuanţe stilistice sau prin anumite trăsături de utilizare.

    Dacă se ţine seama de gradul de diferenţiere a unităţilor care alcătuiesc seriile sinonimice, pot fi delimitate următoarele subclase de sinonime: I. ● sinonime ale căror înţelesuri sunt foarte asemănătoare (aramă – cupru, ceas – oră, exil – surghiun, lexic – vocabular, oaspete – musafir, soartă – destin, timp – vreme), sinonime ale căror înţelesuri nu sunt în totalitate asemănătoare (amor – dragoste – iubire, faţă – obraz – chip, drum – itinerar – rută, afectuos – cald, a alerga – a fugi). II. sinonime care se folosesc în aceleaşi aspecte ale limbii (decret – decizie, gumă – radieră), sinonime care nu se folosesc în aceleaşi aspecte ale limbii (căciulă – cuşmă, cartof – barabulă, contingent – leat, brâu – şerpar, varză – curechi). III. sinonime care se pot înlocui în toate contextele sau în majoritatea contextelor (timp – vreme, cuşcă – colivie, a gândi a reflecta – a medita), sinonime care nu se pot înlocui în toate contextele (arbore – pom – copac, minge – balon, casă – locuinţă – cămin – domiciliu – adăpost, respect – consideraţie – stimă).

    Sinonimia se stabileşte nu între cuvinte, ci între fiecare sens în parte. De aceea un cuvânt polisemantic poate avea sinonime diferite pentru fiecare dintre sensurile sale, ceea ce înseamnă că el va intra în diferite serii sinonimice: calic1 – zgârcit (E un calic fără pereche.), calic2 – necăjit (E un biet om calic.); a clocoti1 – a fierbe (Apa clocoteşte pe plită.), a clocoti2 – a se agita (Mulţimea clocoteşte în piaţă.).

    Sinonimia are ca surse următoarele procedee: împrumutul cuvintelor din alte limbi, formarea noilor cuvinte, evoluţia semantică a cuvintelor, pătrunderea în limba literară a cuvintelor populare, regionale sau argotice. Sinonimia reprezintă un mare avantaj pentru limbă. O limbă este cu atât mai bogată, cu cât mai multe sinonime are.

    Sistem

    Ansamblu finit de elemente de aceeaşi natură, asociate între ele prin anumite relaţii şi îndeplinind aceeaşi funcţie. Sistemul reprezintă un tot organizat. În lingvistică, noţiunea de sistem este importantă atât pentru organizarea limbii, cât şi pentru funcţionarea ei. Sistemul reprezintă o formă de organizare relaţională şi opozitivă a elementelor lingvistice, menită să asigure funcţionalitatea limbii în procesul de comunicare. Sistemul lingvistic se realizează în actele concrete ale vorbirii. Toate elementele sistemului lingvistic sunt interdependente. Fiecare dintre aceste elemente nu există izolat, ci doar prin corelare cu alte elemente opunându-se acestora în baza anumitor trăsături distinctive. Oricare dintre elementele constitutive ale limbii îşi are locul şi rolul său în cadrul sistemului.

    Noţiunea de sistem se aplică pentru a caracteriza atât limba în ansamblul ei, cât şi fiecare dintre compartimentele ei. Cu referire la limbă, această noţiune reflectă organizarea internă riguroasă şi stabilă a limbii. Datorită caracterului sistematic al limbii, fiecare dintre nivelele ei constitutive, şi anume fonetica, lexicul şi gramatica se prezintă ca nişte sisteme. Caracterul sistematic al acestor niveluri prezintă grade diferite pentru fiecare dintre ele. De exemplu, nivelul fonetic şi cel gramatical au o organizare mai riguroasă în raport cu sistemul lexical al limbii. Aceste subsisteme ale limbii sunt strâns legate între ele. Interdependenţa dintre aceste nivele se manifestă prin faptul că fiecare nivel ierarhic superior îl include pe cel inferior. Fonemele, care sunt limitate numeric, se combină formând un anumit număr de morfeme, pentru ca acestea, la rândul lor, să alcătuiască un număr impunător de cuvinte, cu ajutorul cărora să poată fi formată o infinitate de enunţuri. Astfel, unităţile fiecăruia dintre unităţile nivelului ierarhic inferior nu au altă funcţie decât să formeze, prin combinare, unităţi ale nivelului imediat superior. Datorită acestui mod de organizare, o limbă totdeauna cuprinde un număr limitat de elemente de bază, care servesc la alcătuirea unui număr nelimitat de unităţi comunicative.

    Totodată, relaţiile dintre aceste (sub)sisteme sunt puse în evidenţă şi în procesul de funcţionare a limbii, precum şi prin faptul că orice schimbare produsă în cadrul unui subsistem poate atrage după sine modificări în cadrul altui subsistem sau poate afecta sistemul în întregul său.