Limba română - Sem2
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 8:12 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 12
Vizitatori: 12
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  •  

    Semnificant

    Latura materială a semnului lingvistic. Aspectul fonic al semnului lingvistic folosit pentru exprimarea unui anumit semnificat. Semnificantul are un caracter liniar. Unităţile semnificantului sunt fonemele din care este constituit complexul sonor al cuvântului. De exemplu, semnificantul cuvântului casă conţine următoarele foneme /c-a-s-ă/. Semnificantul este corelat cu un anumit conţinut semantic, cu un anumit semnificat. Între semnificantul şi semnificatul unui semn lingvistic se stabileşte un raport de interdependenţă.

    Semnificat

    Înţeles sau semnificaţie a semnului lingvistic. Ceea ce numeşte, denumeşte sau desemnează un cuvânt. Semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale, amândouă concurând la definirea lui. Conţinutul unui semn este exprimat prin semnificant. Relaţia dintre semnificant şi semnificat este arbitrară.

    Semnificaţie

    Actualizarea sensului unui cuvânt în cadrul unui anumit context, căci numai într-un context, în care apar anumiţi determinanţii, putem restrânge şi preciza sfera semantică a unui cuvânt. Se consideră că, spre deosebire de sens, care este o constantă semantică stabilă, existentă şi în afara enunţului, semnificaţia este o valoare dependentă de context şi de situaţiile concrete de comunicare.

    Un cuvânt oarecare, considerat izolat, poate avea unul sau mai multe sensuri. Într-un context dat, o unitate lexicală nu poate avea decât o singură semnificaţie. Operaţia prin care se reliefează o anumită semnificaţie a cuvântului se numeşte actualizare. Ea presupune o restricţie sau o precizare, ceea ce are ca rezultat constituirea unei anumite semnificaţii. În felul acesta, semnificaţia rezultă din relaţiile pe care unitatea lexicală le stabileşte cu celelalte unităţi lexicale în context. De exemplu, cele două sensuri ale cuvântului literă (1. Semn grafic în alfabetul limbii. 2. (fig.) Înţelesul strict formal al unui text.) se pot actualiza în următoarele contexte: a scrie cu literă mare un cuvânt; a respecta litera legii.

    Semnificaţia este deci sensul particularizat în şi prin contexte verbale sau situaţionale. Particularizarea unui sens presupune concretizarea lui prin anumite mijloace lingvistice şi implică orientarea cuvântului spre anumite obiecte, spre anumite situaţii din realitate descrise. În felul acesta putem să-i identificăm referinţa pe care acesta o dobândeşte în contextul respectiv. Am putea afirma, astfel, că deosebirea dintre sens şi semnificaţie rezidă în faptul că sensul nu se atribuie unui obiect anume, ci unor categorii de obiecte, iar semnificaţia vizează un obiect concret din realitatea extralingvistică.

    Sens gramatical

    Sensul care se adaugă sensului lexical al cuvântului. Sensurile gramaticale sunt valorile prin care se diferenţiază între ele formele flexionare ale aceluiaşi cuvânt. De exemplu, cuvântul carte din enunţul Cartea este pe masă. se defineşte printr-un sens lexical descris de dicţionarele explicative („scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum”) şi prin următoarele sensuri gramaticale: feminin, singular (obiectul desemnat este într-un singur exemplar), nominativ, definit (obiectul este cunoscut vorbitorilor). În acelaşi timp, o altă formă a acestui cuvânt – cărţilor – se va defini prin următoarele valori gramaticale: feminin, plural, genitiv, definit.

    Din punctul de vedere al conţinutului său, sensul gramatical prezintă un grad înalt de abstractizare. Datorită acestei trăsături sensurile gramaticale pot caracteriza un număr mare de cuvinte. Astfel, de exemplu, cele trei valori ale timpului gramatical – prezent, trecut, viitor – pot fi asociate oricărui cuvânt făcând parte din clasa verbului.

    După natura sa, sensul gramatical nu este omogen. Există sensuri gramaticale care au un caracter obiectiv şi care reflectă anumite relaţii stabilite între entităţile din realitate. De exemplu, numărul la substantive exprimă distincţia din realitate dintre un exemplar şi mai multe exemplare ale aceluiaşi obiect, gradele de comparaţie la adjective exprimă gradul în care se manifestă o însuşire, timpul la verbe exprimă raportul stabilit între momentul desfăşurării acţiunii şi momentul comunicării etc. Un al doilea tip de sens gramatical este cel care exprimă atitudinea vorbitorului faţă de cele comunicate. De exemplu, categoria modului la verbe (exprimă felul cum vede vorbitorul acţiunea care este prezentată ca fiind reală sau ireală), categoria determinării la substantiv (exprimă gradul de individualizare a obiectului desemnat de către substantiv). Şi, în sfârşit, un la treilea tip de sens gramatical este cel de natură structurală. Categoriile care se definesc printr-un asemenea sens gramatical realizează legătura dintre termenul subordonat şi termenul determinat. Categoriile date au un rol conectiv, care constă în repetarea caracteristicilor gramaticale ale primului termen la cel de-al doilea. În limba română sunt următoarele categorii gramaticale cu funcţie structurală: genul, numărul, cazul – la adjectiv, persoană, numărul, genul – la verb.

    Spre deosebire de sensul lexical, care este exprimat prin rădăcina sau prin tema cuvântului, sensul gramatical este marcat prin mijloace gramaticale care au un caracter regulat şi sunt proprii nu doar unui singur cuvânt, ci unui număr mare de cuvinte din cadrul unei părţi de vorbire. De exemplu, sensurile singularitate / pluralitate, specifice substantivelor din limba română, sunt gramaticale, deoarece sunt exprimate cu ajutorul unor mijloace care au un caracter mai mult sau mai puţin regulat, fiind proprii unui număr mare de cuvinte din cadrul acestei părţi de vorbire.

    În limba română sensurile gramaticale sunt exprimate cu ajutorul următoarelor mijloace morfologice: ● desinenţe, ● sufixele gramaticale, ● alternanţa sunetelor, ● articole, ● unele adverbe şi locuţiuni adverbiale, ● unele prepoziţii şi prin ● forme supletive. De exemplu, numărul la substantivele băieţi, case, trenuri este exprimat prin desinenţe, cazul la substantivul prietenului este exprimat prin forma articolului; gradul de comparaţie la adjectivul mai bun şi la adverbul mai repede se exprimă cu ajutorul adverbului mai; persoana pronumelui este exprimată cu ajutorul formelor supletive: eu, tu, el, ea.

    Sens lexical

    Înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt. Calitate a unui cuvânt de a desemna ceva şi de a evoca în mintea ascultătorului imaginea obiectului desemnat. Se constituie ca rezultat al generalizării caracteristicilor unei clase de obiecte. Sensul reprezintă o imagine generalizatoare, care exclude caracteristicile diferenţiatoare ale obiectelor făcând parte din aceeaşi clasă. Anume în acest sens se spune că orice cuvânt generalizează. Sensul cuvintelor este definit în dicţionarele explicative, unde fiecare cuvânt apare într-un articol independent. De exemplu, cuvântul casă are în dicţionarele limbii române următoarea definiţie „clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului”.

    Se consideră că nu toate cuvintele se caracterizează prin sens lexical. Astfel, au sens lexical cuvintele autonome, iar cuvintele instrumente gramaticale sunt lipsite de sens lexical.

    Sensul lexical este o categorie complexă. În lingvistică, sensul lexical cunoaşte un număr impunător de definiţii, fiecare dintre ele reliefând diferite aspecte ale laturii de conţinut a cuvântului. Majoritatea definiţiilor date sensului relevă faptul că semnificaţia de natură lexicală este în relaţie cu o anumită noţiune. În acest caz, sensul este văzut ca o reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale unei categorii de obiecte, fenomene etc., ceea ce înseamnă că sensul are la bază o noţiune. Prin înţelesul său, cuvântul descrie într-o formă generalizată obiectul desemnat reflectând ansamblul de trăsături, de caracteristici specifice acestuia, ceea ce îi permite să trimită la clasa întreaga de obiecte, dar, în acelaşi timp, şi la un anumit exemplar din clasa dată.

    De la Saussure încoace, câştigă tot mai mult teren ideea că sensul oricărui cuvânt se defineşte prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii, în cadrul unui câmp lexico-semantic în care fiecare sens este element component. În această interpretare, sens înseamnă funcţie a unui element, cu referire la sistemul specific din care face parte, sau valoare.

    Sensul lexical este susceptibil de a fi divizat în unităţi minimale. În structura sensului lexical al unui cuvânt se pot delimita următoarele două componente de bază: ● o componentă denotativă şi ● o componentă conotativă. Componenta denotativă este echivalentul noţiunii care reflectă o categorie de obiecte, acţiuni, însuşiri etc., deci reprezintă latura conceptuală sau cognitivă a conţinutului unui cuvânt. Prin această componenta cuvântul este pus în relaţie cu obiectul desemnat. Componenta conotativă a sensului lexical este ansamblul valorilor afective, expresive legate de sensul denotativ. Elementul central al sensului lexical este componenta lui denotativă, în timp ce componenta conotativă are un caracter secundar. Ea poate apărea ca o nuanţă suplimentară de sens care se suprapune componentei denotative şi care, pentru a se actualiza, are nevoie de un anumit context. De exemplu, componenta denotativă a cuvântului vultur este „pasăre răpitoare de zi, cu ciocul lung, ascuţit şi coroiat, cu aripi lungi şi cu picioare puternice”. Acest cuvânt însă poate fi folosit şi cu referire la o anumită persoană de sex masculin, cuvântul desemnând un bărbat viteaz, curajos, măreţ, falnic. Această semnificaţie reprezintă conotaţia cuvântului dat.

    Delimitarea sensurilor unui cuvânt se face prin metoda analizei combinatorii. După numărul de sensuri pe care le poate avea un cuvânt deosebim: ● cuvinte monosemantice (cuvintele care au un singur sens). ● cuvinte polisemantice (cuvintele care au mai multe sensuri). Drept exemplu de cuvânt monosemantic ar putea servi cuvântul moleculă, care se defineşte prin sensul „cea mai mică parte dintr-o substanţă”. Ca exemplu de cuvânt polisemantic ar putea fi adus cuvântul foaie, cu următoarele sensuri: 1. Frunză. 2. Bucată dintr-un material. 3. Bucată dreptunghiulară de hârtie. 4. Adeverinţă. 5. (Înv.) Ziar, revistă. 6. Bucată de pânză. 7. Strat de aluat.

    Sensurile unui cuvânt polisemantic pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere: importanţa sensului din perspectiva limbii contemporane, provenienţa lui, natura sensului, răspândirea geografică şi socioprofesională, vechimea în limbă, frecvenţa utilizării lui etc. Dacă se ia în considerare importanţa sensului în limbă la un moment dat, în structura semantică a cuvintelor polisemantice se poate delimita un sens principal, opus unuia sau mai multor sensuri secundare.

    Ţinând seama de provenienţa sensurilor, în structura semantică a cuvintelor polisemantice se disting ● un sens de bază, primar sau etimologic, şi ● unul sau mai multe sensuri derivate, care s-au desprins din primul. Se poate întâmpla ca sensul de bază să fie, în acelaşi timp, şi sensul principal, iar sensurile derivate să fie sensuri secundare. Din punctul de vedere al vorbitorului contemporan, unul dintre sensuri este mai cunoscut, mai frecvent. De obicei, acesta este sensul de bază; celelalte sunt sensuri derivate, secundare.

    După natura lor, sensurile din structura semantică a unui cuvânt polisemantic pot fi clasificate în: ● sensuri denotative şi ● sensuri conotative. Sensul denotativ se referă la ceea ce denumeşte în mod obişnuit cuvântul. Sensurile conotative apar atunci când se produc anumite abateri de natură subiectivă de la denotaţie. Spre deosebire de sensurile denotative, care sunt sensuri invariabile şi nonsubiective, sensurile conotative sunt sensuri particulare, afective sau expresive.

    După relaţia cuvântului cu obiectul denumit, se disting: ● sensuri proprii şi ● sensuri figurate. Prin sensurile proprii cuvintele denumesc direct obiectele, caracteristicile, fenomenele. Cuvintele cu sens figurat denumesc obiectele, fenomenele indirect, prin transferul denumirii unui obiect asupra altui obiect. De exemplu: cuvântul vulpe 1. Mamifer carnivor, cu blana roşcată, cu coada lungă şi stufoasă; 2. (Fig.) Persoană vicleană, şireată. Ce vulpe eşti tu! Deci, folosit cu referire la animalul respectiv, cuvântul dat are un sens propriu, iar cu referire la om el capătă un sens figurat. Sensul propriu al unui cuvânt este considerat anterior celorlalte sensuri ale cuvântului. Sensul figurat este un sens care presupune un transfer semantic realizat printr-o figură de stil (metaforă, metonimie).