Limba română - Sem1
Limba română
Duminică, 2016-12-11, 9:04 AM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 21
Vizitatori: 21
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  •  

    Sem

    Componentă a sensului unui cuvânt, care reprezintă o trăsătură diferenţială a sensului, altfel spus, o diferenţă de sens. Este unitatea minimă a sensului cuvintelor care are valoare distinctivă. Semele sunt componente diferenţiale şi distinctive ale sensului unui cuvânt, însă ele nu au caracter autonom.

    Sensurile cuvintelor pot fi descompuse într-un număr limitat de trăsături semantice distinctive (pertinente) în funcţie de opoziţiile în care pot fi antrenate. Delimitarea semelor din structura semantică a unui cuvânt se bazează pe caracterul analizabil al sensului. Delimitarea semelor se face în cadrul analizei semice prin compararea sensurilor. De exemplu, cuvântul a vedea (cu sensul „a percepe cu ajutorul văzului”) şi a auzi („a percepe cu ajutorul auzului”) exprimă o activitate senzorială şi se deosebesc unul de celălalt prin semele „vizual” / „auditiv”.

    Descrierea bazată pe seme s-a făcut doar pentru un număr mic de cuvinte, de aceea, deocamdată, este dificil să se vorbească despre un inventar finit al semelor.

    Semele sunt componente ale sensurilor lexicale ale cuvintelor între care se stabilesc anumite relaţii. În funcţie de relaţia stabilită între lexeme se delimitează: ● trăsături semantice sau seme comune (care sunt prezente în toate elementele unei clase de cuvinte) şi ● trăsături semantice sau seme diferenţiatoare (care reprezintă diferenţele dintre cuvinte la nivel semantic).

    Pe baza trăsăturilor semantice comune cuvintele se grupează în clase lexico-semantice. Dintre toate semele caracteristice cuvintelor unei anumite clase, cel puţin unul este comun tuturor membrilor clasei semantice respective, iar celelalte servesc la stabilirea diferenţelor, a opoziţiilor.

    Semantică

    Ramură a lexicologiei care cercetează sensurile cuvintelor. Într-o accepţie mai largă, semantica studiază sensul tuturor unităţilor lingvistice, adică sensul morfemului, al cuvântului, al propoziţiei şi al frazei, precum şi modalitatea de combinare a acestor sensuri în vederea constituirii unor unităţi comunicative (enunţul, textul).

    Semantica lexicală are ca obiect de studiu sensurile cuvintelor şi al expresiilor frazeologice, raporturile dintre aceste sensuri, evoluţia lor în timp şi cauzele schimbării acestora, diferite categorii semantice (monosemia, polisemia, sinonimia, omonimia, antonimia, paronimia etc.)

    În studierea semanticii cuvintelor, există două modalităţi de analiză: se poate porni fie ● de la forma care semnifică ceva spre sensul exprimat de această formă, fie ● de la obiectul desemnat spre forma prin care este exprimat acest sens. În primul caz, se vorbeşte despre semasiologie, iar în cel de al doilea, despre onomasiologie. Semasiologia şi onomasiologia sunt interpretate fie ca două diviziuni diferite a le semanticii, fie ca două perspective de analiză a semanticii lexicale în cadrul semanticii.

    Semem

    Unitate de sens alcătuită dintr-un fascicul de trăsături semantice distinctive. Un semem se descompune în seme. Sememul reprezintă un ansamblu de seme care acoperă un sens lexical. Sememul corespunde sensului unui cuvânt. În cazul cuvintelor polisemantice, fiecare dintre sensurile lui constituie un semem. Sememul are drept corespondent formal lexemul.

    Semiotică

    Ştiinţa generală a semnelor care înglobează şi lingvistica. Semiotica este ştiinţa care cercetează semnele sub toate aspectele: formarea lor, clasificarea tipurilor de semne etc. Ea studiază structura şi funcţionarea diferitelor sisteme de semne, utilizate pentru păstrarea şi transmiterea informaţiei, în special cele care se folosesc în societatea umană, de exemplu, codul morse, limbajul surdomuţilor, inclusiv limba, dar şi cele care se întâlnesc în natură (comunicarea în lumea animală). Cercetarea limbii din perspectivă semiotică presupune stabilirea elementelor comune şi cele specifice limbii ca sistem semiotic în raport cu alte sisteme semiotice. Din perspectivă semiotică, limba este considerată un sistem de semne ce exprimă idei.

    Semivocală

    Sunet care prezintă trăsături comune atât vocalelor, cât şi consoanelor. În limba română există următoarele semivocale, notate cu semnul ^ aşezat sub literă: e, !, ©, u, care corespund vocalelor e, i, o, u. Semivocalele se aseamănă cu vocalele sub aspect articulatoriu, deosebindu-se de acestea doar printr-o intensitate şi o durată mai redusă. Sub aspect funcţional, semivocalele au un comportament prin care se apropie de consoane: nu pot alcătui singure silabe. Ele apar numai în combinare cu o vocală constituind împreună diftongi şi triftongi: sea-că, iar-bă, pui-că, şcoa-lă, moa-ră, e-rou, le-oai-că, ve-neau.

    Semn

    Unitatea de bază a limbii ca sistem semiotic. Semnul reprezintă, indică sau exprimă ceva diferit de sine însuşi, deci semnul totdeauna înseamnă ceva. Semnul este un obiect care stă în locul altui obiect la care se referă. Cuvintele sunt semne lingvistice. Orice semn din componenţa sistemului lingvistic are două laturi. El reuneşte o latură de expresie (semnificantul) şi o latură de conţinut (semnificatul). Distincţia dintre aceste două laturi a fost exprimată clar de F. de Saussure în capitolul despre natura semiotică a limbajului. El arată că cele două laturi ale semnului lingvistic (signifiant şi signifié) sunt legate indisolubil. Între ele există un raport de solidaritate. Aceasta înseamnă că, în procesul de comunicare, ele nu pot exista una fără cealaltă. Astfel, latura sonoră a semnului lingvistic nu poate fi recepţionată separat, ci numai împreună cu sensul. Şi în acelaşi timp, pentru ca să transmitem un anumit conţinut, trebuie să apelăm la un anumit complex sonor. De exemplu, auzind cuvântul prieten, percepem latura sonoră a acestui cuvânt constituită din fonemele /p-r-i-e-t-e-n/ şi totodată avem în conştiinţă conţinutul exprimat de cuvântul respectiv („persoană de care cineva este legat printr-o afecţiune deosebită”). Funcţionând ca mijloc de exprimare a unui anumit conţinut, semnul se referă, totodată, şi la un obiect concret. De exemplu, cuvântul părinte exprimă noţiunea de „părinte”, dar, într-un anumit context, se poate referi şi la un părinte concret, real.

    Semnul lingvistic se defineşte prin următoarele trăsături de bază: ● materialitate (exprimarea laturii de conţinut este posibilă numai cu ajutorul unui complex sonor), ● linearitate (sunetele care constituie latura lui de expresie sunt dispuse într-o ordine succesivă) şi ● caracter arbitrar. Caracterul arbitrar al semnului poate fi observat atunci când încercăm să răspundem la întrebarea: de ce un anumit cuvânt (de exemplu, casă, masă, arbore, tren etc.) este folosit pentru exprimarea unui oarecare conţinut? Astfel, faptul că asociem sensul masă („mobilă formată dintr-o placă orizontală, pusă pe un suport sau pe picioare, având diverse întrebuinţări”) la complexul fonic /m-a-s-ă/ este ceva întâmplător, adică nemotivat. În alte limbi pentru exprimarea acestui sens se folosesc alte complexe sonore. Anume din această cauză se afirmă că relaţia dintre complexul sonor şi sens este obligatorie, dar arbitrară.