Limba română - Pro4
Limba română
Duminică, 2016-12-11, 9:05 AM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 20
Vizitatori: 20
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  •  

    Pronume reflexiv

    Pronumele care marchează identitatea subiectului cu obiectul indirect sau cu cel direct. Acest pronume are forme numai pentru cazurile dativ şi acuzativ: Dativul se foloseşte atunci când subiectul şi obiectul direct este una şi aceeaşi persoană. În acest caz acţiunea verbului-predicat se înfăptuieşte în favoarea subiectului: Omul harnic îşi face iarna car şi vara sanie. Acuzativul se foloseşte când subiectul şi obiectul direct este una şi aceeaşi persoană, ceea ce înseamnă că acţiunea verbului-predicat se răsfrânge asupra subiectului însuşi: Adesea cel care ajută pe altul se ajută pe sine.

    Pronumele reflexiv are forme proprii numai pentru pers. 3 în dativ şi acuzativ nediferenţiate după gen şi număr: D. sie, îşi; A. sine, se. Pentru pers. 1 şi 2 sg. şi pl. Se folosesc formele de dativ şi acuzativ ale pronumelui personal propriu-zis. Acestea capătă valoare reflexivă când marchează identitatea subiectului cu obiectul direct sau indirect: D.: îmi cumpăr mie, îţi cumperi ţie, ne cumpărăm nouă, vă cumpăraţi vouă; A.: mă laud pe mine, te lauzi pe tine, se laudă pe sine.

    Pronumele reflexiv trimite la persoana sau la obiectul denumit de subiectul propoziţiei, ceea ce face ca numărul şi persoana pronumelui reflexiv să coincidă cu numărul şi persoana subiectului şi cu numărul şi persoana verbului-predicat: D.: Care om nu-şi doreşte fericire? Om – subiectul = îşi, sie – obiectul indirect (pers. 3 sg.); Nu doreşte – predicatul (pers. 3 sg.); A.: Altora le dă povaţă, dar pe sine nu se învaţă. El – subiectul subînţeles = se, pe sine – obiectul direct (pers. 3 sg.); Nu învaţă – predicatul (pers. 3 sg.).

    Formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv la acuzativ se întrebuinţează: a) în structura verbelor pronominale şi b) în structura diatezei dinamice.

    Verbele pronominale cu pronumele în acuzativ se definesc prin următoarele valori: ● valoare reflexivă obiectivă: Copilul se îmbracă de acum singur. În acest caz, subiectul este identic cu obiectul direct, acţiunea verbului fiind orientată asupra subiectului însuşi. Această valoare poate fi actualizată prin folosirea formei accentuate a pronumelui reflexiv pe sine.; ● valoare reciprocă: Om pe om se ajută. E îngrozitor să se ucidă frate pe frate! (L. Rebreanu). Verbul exprimă o acţiune orientată de la un participant spre altul; pe lângă aceste verbe poate fi întrebuinţată sintagma unul pe altul sau adverbul reciproc.; ● valoare intranzitivă: Mă trezesc în fiecare dimineaţă la ora şapte., dar: Îl trezesc pe fratele meu în fiecare dimineaţă. Cu această valoare forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ limitează acţiunea verbului la sfera subiectului, ceea ce înseamnă că verbul denumeşte o acţiune care nu se extinde asupra unui obiect din afară.; ● valoare impersonală: Afară se întunecă. Verbul denumeşte o acţiune care se desfăşoară în absenţa unui subiect.

    În cel de-al doilea caz, pronumele reflexiv se foloseşte în componenţa formei verbale de diateză, şi anume a diatezei dinamice. În componenţa acestei forme verbale se foloseşte numai forma neaccentuată de acuzativ se: Aici se lucrează intens. Acolo se vorbeşte spaniola. Casa nu se vede din fum.

    Formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv în dativ se întrebuinţează pe lângă un verb şi exprimă următoarele valori: ● valoare reflexivă propriu-zisă: Şi-a cumpărat un apartament. (el = îşi = sie). Verbul denumeşte o acţiune care se înfăptuieşte în favoarea subiectului, altfel spus, subiectul şi destinatarul acestei acţiuni este aceeaşi persoană.; ● valoare reciprocă: Prin aceste acţiuni ei îşi dăunează unul altuia. Acţiunea se înfăptuieşte în favoarea / defavoarea tuturor participanţilor implicaţi în realizarea acţiunii.; ● valoare posesivă: A venit să-şi vadă feciorul. (el = îşi = său); Îşi laudă cioara puii. (ea = îşi = săi). În cadrul unor asemenea construcţii, între subiect şi obiect se stabileşte un raport de posesie. Un asemenea pronume în dativ poartă denumirea de dativ posesiv, fiind echivalent semantic cu un pronume posesiv.

    Formele accentuate ale pronumelui reflexiv în dativ şi acuzativ (sie, sine) se folosesc: ● în construcţii în care dublează formele neaccentuate, servind la reliefarea valorii reflexive propriu-zise a acestora. Prin forma neaccentuată a pronumelor reflexive se exprimă ideea de destinatar şi de obiect al acţiunii, iar prin formele accentuate se marchează insistenţa asupra acestor participanţi: D.: Îşi provoacă neajunsuri. Dar: Îşi provoacă numai sie neajunsuri. A.: Se laudă prea mult. Dar: Se laudă prea mult pe sine. Dublarea formei neaccentuate prin forma accentuată este obligatorie în frazele în care se exprimă o opoziţie: Judecă-te pe tine, apoi judecă pe altul!; ● în construcţii fără formele neaccentuate. Aceasta utilizare a formelor accentuate este posibilă în enunţuri eliptice de predicat sau când ele apar cu o altă funcţie sintactică: Cu un ceas în urmă toate nădejdile lui erau în alţii şi n-avea încredere în sine. (L. Rebreanu).

    Pronumele sine mai poate îndeplini funcţiile sintactice de atribut (Stăpânirea de sine înseamnă stăpânirea lumii.), complement indirect prepoziţional (A lucrat numai pentru sine.) sau complement circumstanţial de mod: „Încă un tont”, zise drumeţul în sine şi plecă. (I. Creangă). În aceste cazuri el este introdus prin prepoziţiile: despre, pentru, la, în, cu, de, de la.

    Pronume relativ

    Pronumele relativ joacă un rol dublu: stabileşte raportul sintactic între o propoziţie subordonată şi regenta ei şi, în acelaşi timp, îndeplineşte funcţia unei părţi de propoziţie în subordonată: A fost odată un împărat bătrân, 1/ care avea o singură fată. 2/ (V. Eftimiu). Aici care – 1. este element de relaţie, introduce o subordonată atributivă; 2. îndeplineşte funcţia sintactică de subiect în propoziţia subordonată, substituind cuvântul împăratul din propoziţia principală (1).

    Din punctul de vedere al formei, pronumele relative sunt de două feluri: ● pronume relative simple (sunt omonime cu cele interogative): cine, ce, care, cât; ● pronumele relativ compus cel ce. Formele pronumelor relative simple sunt identice cu cele ale pronumelor interogative omonime. Pronumele relativ compus cel ce are următoarele forme: N.A. m. sg. cel ce; pl. cei ce; f. sg. ceea ce; pl. cele ce; G.D. m. sg. celui ce; pl. celor ce; f. sg. celei ce; pl. celor ce.

    În propoziţie, pronumele relative se întrebuinţează la diferite forme cazuale (numai cele variabile) sau însoţite de anumite prepoziţii: Nu ştiu cine este acest om. / ale cui sunt cărţile. / cui să transmit scrisoarea. / pe cine să întreb. / despre cine s-a vorbit. / la cine se gândeşte. Ştiu ce trebuie să fac. / despre ce s-a discutat la şedinţă. / cu ce a plecat el acasă. / de ce a întârziat. / pentru ce îi trebuie bani. / la ce lucrezi acum.