Limba română - Pol
Limba română
Marţi, 2016-12-06, 8:54 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 29
Vizitatori: 28
Utilizatori: 1
prichindel

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  •  

    Polisemie

    Însuşire a unor cuvinte de a avea mai multe sensuri. Cuvintele care au mai multe sensuri se numesc polisemantice. Diferitele sensuri ale cuvintelor polisemantice sunt descrise în dicţionarele explicative. Cuvintele polisemantice se caracterizează printr-o intrare lexicografică unică în dicţionar, la care se ataşează mai multe sensuri. De exemplu, substantivul şcoală are următoarele sensuri: 1. „instituţie de învăţământ public” (Noi am absolvit aceeaşi şcoală.); 2. „localul, clădirea” (Aici va fi construită o nouă şcoală.); 3. „totalitatea elevilor” (Toată şcoala a făcut o excursie.); 4. fig. „învăţătură” (Şcoala face pe-omul om.); 5. fig. „curent” (şcoala lingvistică de la Praga). Verbul a spune are sensurile: 1. „a rosti, a zice” (a spune câteva cuvinte); 2. „a expune, a relata” (a spune o poveste); 3. „a destăinui, a mărturisi” (a spune cuiva un secret); 4. „a explica, a lămuri” (a spune cuiva punctul său de vedere); 5. „a numi; a porecli” (a spune cuiva pe nume). Adjectivul puternic este folosit în limbă cu următoarele sensuri: 1. „voinic, viguros” (bărbat puternic); 2. „care dezvoltă o energie mare” (motor puternic); 3. „intens” (vânt puternic); 4. „tare, (voce puternică); 5. „viu, intens” (lumină puternică); 6. „influent” (stat puternic); 7. fig. „temeinic” (argument puternic).

    Se consideră că polisemia este o caracteristică aproape generală a cuvintelor, deoarece majoritatea absolută a cuvintelor ce fac parte din lexicul activ sunt polisemantice. Aceasta înseamnă că cele mai multe cuvinte, ca denumiri ale elementelor din realitatea extralingvistică, se dovedesc apte de a acoperi mai multe semnificaţii. După cum relevă lucrările de specialitate, polisemia trebuie considerată o regulă, pe când monosemia, mai mult o excepţie.

    Între caracterul polisemantic al unui cuvânt şi contextele în care acesta se întrebuinţează există un raport direct. Cuvintele polisemantice sunt folosite, de regulă, în mai multe contexte. Astfel, cu cât un cuvânt este mai frecvent folosit, cu atât mai multe sensuri are. Deci, cuvântul polisemantic va admite atâtea tipuri de contexte, câte sensuri înglobează în structura sa semantică. De exemplu, substantivul memorie este înregistrat în dicţionarele limbii române cu următoarele sensuri: 1. „ţinere de minte” (a avea o memorie bună); 2. „amintire” (a păstra o întâmplare în memorie); 3. „amintire păstrată de posteritate pentru oamenii iluştri” (a cinsti memoria eroilor); 4. „parte componentă a calculatorului” (a păstra informaţia în memoria calculatorului). Prin urmare, acest cuvânt va putea fi întrebuinţat în contextele: 1. Mincinosul are nevoie de memorie buna. 2. Cuvintele lui mi-au rămas întipărite mult timp în memorie. 3. Datoria noastră e să cinstim memoria eroilor căzuţi în lupte. 4. Vreau sa copiez informaţia în memoria calculatorului. În acelaşi timp, tot contextul este cel care asigură diferenţierea sensurilor cuvântului polisemantic în vorbire.

    Cuvintele polisemantice au o structură semantică foarte complexă. Ansamblul sensurilor cuvântului polisemantic formează structura lui semantică. În cadrul acestei structuri sensurile se leagă prin diverse relaţii. De cele mai multe ori însă ceea ce uneşte sensurile unui cuvânt polisemantic este existenţa unor componente semantice comune. De exemplu, fiecare dintre sensurile cuvântului polisemantic a devasta (1. a pustii, a nimici; a distruge, a ruina (Inundaţiile au devastat întreaga regiune); 2. a jefui, a prăda (a devasta un magazin) conţine semnificaţia comună „a lăsa ceva să fie lipsit de conţinutul său”. Iar în cazul verbului a devora (cu sensurile 1. a mânca cu lăcomie, pe nemestecate (Lupul a devorat mielul.); 2. a consuma, a mistui, a înghiţi. (Focul a devorat casa.) componenta comună care uneşte cele două sensuri ale sale este semnificaţia „a distruge definitiv”.

    Polisemia ca fenomen ce caracterizează cuvintele limbii într-o anumită etapă a evoluţiei sale se explică din punct de vedere istoric. Sursele polisemiei sunt alunecările de sens, exprimarea figurată şi influenţa unor cuvinte străine. Cauza principală a polisemiei o constituie totuşi evoluţia semantică a cuvintelor. Polisemia se datorează modificărilor de sens pe care le suferă cuvintele ca urmare a utilizării lor în diferite contexte. Prin folosire frecventă în contexte noi cuvintele se pot îmbogăţi cu noi sensuri pe lângă sensul iniţial. La baza îmbogăţirii semantice a cuvintelor se află şi asociaţiile pe care le fac vorbitorii între diferite obiecte din realitate. De exemplu, la sensul primar al cuvântului aripă „organ al păsărilor, al unor insecte sau mamifere care serveşte la zbor” s-au adăugat următoarele patru sensuri („înotătoare”, „membrană a unor fructe şi seminţe”, „părţi ale unor aparate”, „paletă a roţii unei mori de apă”) ca urmare a asociaţiei stabilite de vorbitori între forma, funcţia sau poziţia aripilor şi noile entităţi care au început să fie denumite prin acest cuvânt. Alte două sensuri („parte laterală a unei clădiri” „capăt, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie”) au fost atribuite acestui cuvânt datorită asociaţiei stabilite de vorbitori între aripa păsărilor şi celelalte entităţi în baza poziţiei lor.

    Prefix

    Afixul care se adaugă înaintea rădăcinii unui cuvânt de bază pentru a se forma un nou cuvânt: bunic – străbunic, cetăţean – concetăţean, a face – a desface. Prefixul are, de obicei, valoare lexicală.

    Prefixare

    Procedeu de formare a cuvintelor care constă în ataşarea la cuvântul-bază a unui prefix. De exemplu, cuvântul derivat răscumpăra este alcătuit din tema – cumpăra, la care se adaugă prefixul răs-. Cuvântul-bază pentru acest derivat este verbul a cumpăra. Derivarea cu prefixe este un procedeu mai puţin productiv în română. Cu ajutorul prefixelor se pot forma: substantive derivate (confrate, desfrâu, neatenţie, preziuă, răscruce, străbunic), adjective derivate (neatent, prelatin, răzbucuros, străvechi), verbe derivate (consfătui, dezrobi, înălbi, preface, răsfoi, reciti, străluci). Fenomenul în cauză mai este numit şi derivarea cu prefixe.

    Prepoziţie

    Parte de vorbire auxiliară care exprimă raportul sintactic de subordonare dintre cuvinte în cadrul propoziţiei. Prepoziţia este un instrument gramatical ce implică prezenţa a doi termeni, unul fiind un termen regent, iar celălalt subordonatul său: o pădure de stejari, casa de lângă drum, a se sfătui cu prietenii, a intra în vagon. În calitatea lor de mijloc de realizare a raportului de subordonare în cadrul propoziţiei, prepoziţiile introduc, de cele mai multe ori, atribute sau complemente pe care le leagă de cuvintele determinate de acestea: drum de ţară, ziua de mâine, a tăia pâine cu cuţitul, a merge spre casă.

    Prepoziţia nu îndeplineşte funcţia sintactică de parte de propoziţie. Ea formează însă, împreună cu partea de vorbire pe care o introduce, o unitate sintactică ce funcţionează ca o singură parte de propoziţie: casă de piatră (prepoziţia de intră în structura unui atribut); a se apropia de râu (prepoziţia de intră în structura unui complement circumstanţial de loc).

    Din punct de vedere morfologic, prepoziţia este o parte de vorbire neflexibilă.

    După structură, prepoziţiile sunt de două feluri: ● prepoziţii simple şi ● prepoziţii compuse. În categoria prepoziţiilor simple intră: a) prepoziţiile primare. Acestea sunt alcătuite dintr-un singur element: a, asupra, către, contra, cu, de, după, fără, în, între, întru, la, lângă, pe, pentru, peste, până, spre, sub; b) prepoziţiile formate prin conversiunea altor părţi de vorbire (adverbe, substantive şi participii): dedesubtul, dinaintea, dinapoia, dindărătul, înaintea, înapoia, îndărătul, înăuntrul, împrejurul, împotriva (de la adverbe); graţie, mulţumită (de la substantive); datorită (de la participiu).

    Prepoziţiile compuse sunt cele formate: a) prin contopirea a două prepoziţii primare: deasupra, despre, din, dinspre, dintre, înspre, prin, printre; b) prin alăturarea a două prepoziţii primare: de către, fără de, de pe, de după, de la, de lângă, de peste, pe lângă, pe sub, până la, până spre etc. Prin valoarea lor, se apropie de prepoziţii adverbele: ca (comparativ), cât, decât, asemenea, aidoma, conform, contrar, drept, potrivit, exclusiv şi gerunziile: excluzând, privind, vizând.

    Folosite înaintea unor cuvinte care se declină (substantive, pronume, numerale), prepoziţiile le impun acestora o anumită formă de caz. Din acest punct de vedere, se disting următoarele feluri de prepoziţii: ● prepoziţii cu regim de acuzativ. Acestea sunt: a) prepoziţiile simple primare, cu excepţia prepoziţiilor asupra şi contra: lângă mine, despre voi, în ţară, la prânz, după ore; b) prepoziţiile compuse, cu excepţia prepoziţiei deasupra: de după nori, până la gară, de către prieteni; ● prepoziţii cu regim de genitiv. Din această subclasă fac parte: a) prepoziţiile formate prin conversiunea adverbelor (cu ajutorul articolelor -l, -a): înaintea casei, împrejurul lacului, îndărătul uşii, împotriva vântului; c) prepoziţiile asupra, deasupra şi contra: asupra duşmanului, contra lor, deasupra oceanului.; ● prepoziţii cu regim de dativ: datorită, mulţumită, graţie: datorită fratelui, mulţumită părinţilor, graţie timpului frumos.

    Singure, prepoziţiile nu au funcţie sintactică, dar ele formează grupuri prepoziţionale care pot îndeplini diverse funcţii sintactice în propoziţie. Prepoziţia poate intra în structura următoarelor părţi de propoziţie: ● atribut: Era o carte cu poze. (Cezar Petrescu); ● complement: Pe copii nu-i aduce barza. (G. Călinescu); ● nume predicativ: Copacii sunt de cărbune. (Cezar Petrescu); ● element predicativ suplimentar: Socotea acest ceas drept o urgie trimisă de sus. (Cezar Petrescu).

    De cele mai multe ori, prepoziţia poate subordona unui termen regent: ● substantive: Şi-a construit o casă de piatră. (prepoziţia de introduce un substantiv care îndeplineşte funcţia sintactică de atribut); ● pronume: Nu am vorbit cu el. (prepoziţia cu introduce un complement indirect exprimat printr-un pronume); ● numerale: Despre cei trei s-a discutat detaliat. (prepoziţia despre introduce un numeral având funcţia sintactică de complement indirect).

    Uneori, cuvântul introdus prin prepoziţie poate fi: ● un adverb: Nu vreau să plec de aici. (prepoziţia de marchează funcţia de complement circumstanţial de loc a adverbului aici); ● un verb la infinitiv: Până a pleca, vreau să vorbesc cu voi. (prepoziţia până introduce un complement circumstanţial exprimat printr-un infinitiv); ● un adjectiv: Se cunosc de mici. (prepoziţia de introduce un complement circumstanţial de timp exprimat printr-un adjectiv).