Limba română - Par2
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 6:20 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 8
Vizitatori: 8
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Parte de vorbire

    Clasă lexico-gramaticală de cuvinte în cadrul căreia cuvintele sunt grupate după sensul lor lexical general şi după caracteristicile lor morfologice şi sintactice.

    Cuvintele din limba română sunt împărţite de gramaticile recente în nouă clase, numite tradiţional părţi de vorbire: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia. Aceasta este situaţia în cazul în care articolul nu este inclus printre părţile de vorbire fiind considerat un instrument gramatical. În gramaticile în care articolul este interpretat ca parte de vorbire distinctă se admite existenţa a zece părţi de vorbire.

    După cum reiese din definiţie, toţi membrii unei clase prezintă trăsături semantice, morfologice şi sintactice comune. Din punct de vedere semantic, părţile de vorbire se disting în funcţie de ceea ce numesc ele: substantivul denumeşte obiecte în sens larg (carte, dezvoltare, dârzenie), adjectivul desemnează însuşiri ale obiectelor (alb, înalt, rece), verbele semnifică acţiuni (a lucra, a scrie, a trece), adverbele exprimă caracteristici şi circumstanţe ale acţiunilor (bine, încet, afară, ieri, repede). În legătură cu criteriul semantic, se menţionează că subclasificarea cuvintelor în baza acestor concepte (obiect, însuşire, proces, acţiune, caracteristică a procesului) nu este un procedeu uşor de realizat avându-se în vedere faptul că în cadrul fiecărei părţi de vorbire există cuvinte al căror conţinut lexical diferă de sensul lor categorial general. De exemplu, cuvintele aşteptare, mişcare, plecare, vizionare denumesc acţiuni, însă sunt considerate substantive, deoarece prezintă aceste acţiuni ca obiecte ale gândirii noastre. Pe de altă parte, sunt totuşi anumite părţi de vorbire care nu pot fi caracterizate în plan semantic, deoarece ele nu exprimă noţiuni. Acestea sunt prepoziţiile, conjuncţiile şi interjecţiile, care se diferenţiază în funcţie de rolul gramatical îndeplinit.

    În plan morfologic, unităţile din componenţa unei anumite părţi de vorbire îşi schimba forma gramaticală în raport cu aceleaşi categorii gramaticale, deci au în comun aceeaşi paradigmă morfologică. Astfel, substantivele sunt variabile în raport cu următoarele categorii: număr, caz, determinare, adjectivele se schimbă după gen, număr, caz şi grade de comparaţie, verbele se modifică după diateză, timp, mod, persoană şi număr, iar adverbele sunt în general invariabile, deşi unele adverbe pot avea categoria gradelor de comparaţie, care însă se exprimă cu ajutorul unor instrumente gramaticale, şi nu prin modificarea formei adverbului. Totodată, trebuie avut în vedere că nu toate cuvintele din cadrul unei anumite părţi de vorbire sunt variabile în raport cu categoriile proprii acestei clase lexico-gramaticale. De exemplu, se întâlnesc substantive care nu se folosesc la plural (curaj, isteţime, smoală), adjective fără grade de comparaţie (adult, militar), verbe care nu au diateza pasivă (a alerga, a înota) etc.

    În plan sintactic, cuvintele ce constituie o anumită parte de vorbire se caracterizează prin aceleaşi funcţii sintactice. Altfel spus, fiecare parte de vorbire este specializată pentru anumite funcţii sintactice. Funcţiile sintactice specifice părţilor de vorbire cardinale sunt următoarele: pentru substantiv, funcţiile sintactice de subiect, complement direct, indirect, de agent, sociativ şi instrumental; pentru adjectiv, funcţia sintactică atributivă; pentru verb, funcţia sintactică predicativă; pentru adverb, funcţia sintactică de complement circumstanţial. Toate aceste părţi de vorbire pot îndeplini în enunţ şi funcţii sintactice nespecifice. Astfel, substantivul poate fi şi nume predicativ sau atribut. În aceste cazuri însă, sunt necesare mijloace suplimentare care ar marca funcţia sintactică a substantivului. Substantivul apare în poziţia numelui predicativ fiind introdus printr-un verb copulativ (Prietenul meu este student.), iar în poziţia atributului este însoţit de o prepoziţie (casă de piatră, nucul de lângă poartă).

    Clasificarea cuvintelor în părţi de vorbire este o clasificare lexicală şi gramaticală în acelaşi timp, întrucât pentru delimitarea acestor clase se ia drept criteriu sensul lor lexical general, forma gramaticală şi funcţia sintactică. Ponderea fiecărui dintre cele trei criterii în delimitarea părţilor de vorbire este diferită în cazul diferitor părţi de vorbire. Datorită acestui fapt, criteriile lexicale, morfologice şi sintactice care se aplică la delimitarea părţilor de vorbire sunt considerate a fi complementare. Aceasta deoarece niciunul dintre aceste criterii nu este aplicabil în absolut toate situaţiile. Astfel, criteriul semantic nu totdeauna este suficient pentru delimitarea părţilor de vorbire cardinale. De exemplu, pentru a putea deosebi un verb de numele cu sensul de acţiune (a se mişca – mişcare) este necesar să se recurgă la caracteristicile lor morfologice şi sintactice. Substantivul îşi va schimba forma după numere şi cazuri, iar verbul se va modifica în raport cu diateza, timpul, modul, persoana şi numărul. În enunţ, aceste cuvinte vor apărea cu funcţii sintactice diferite.

    Cercetările lingvistice au relevat două trăsături de bază ale părţilor de vorbire în calitatea lor de clase lexico-gramaticale: eterogenitatea claselor şi posibilitatea trecerii unităţilor lexicale dintr-o clasă în alta. Caracterul lor eterogen face dificilă delimitarea distinctă a acestor clase. În plus, în limbă există unităţi care prezintă trăsături comune pentru două părţi de vorbire, de exemplu, participiul, în cele mai multe cazuri, combină trăsăturile verbului cu cele ale adjectivului. Trecerile frecvente de la o clasă la alta fac şi mai dificilă operaţia de delimitare a părţilor de vorbire.

    Clasificarea părţilor de vorbire identificate drept clase lexico-gramaticale se face în funcţie de mai multe criterii. Din punct de vedere morfologic, părţile de vorbire pot fi: ● flexibile şi ● neflexibile. Cele dintâi îşi schimbă forma în raport cu anumite categorii gramaticale. Sunt parţi de vorbire flexibile: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele (părţi de vorbire care se declină) şi verbul (se conjugă). Părţile de vorbire neflexibile sunt invariabile în raport cu categoriile gramaticale. Dintre acestea fac parte: adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia.

    În plan semantic, se delimitează două tipuri: ● părţi de vorbire cu sens lexical autonom (autosemantice) şi ● cele fără sens lexical autonom, adică lipsite de sens lexical determinabil (sinsemantice). Părţile de vorbire cu autonomie semantică sunt cele care exprimă noţiuni: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul. Părţile de vorbire lipsite de autonomie semantică sunt articolul, prepoziţia şi conjuncţia. Ultimele două sunt calificate drept elemente de relaţie. Interjecţia, care exprimă sentimente, senzaţii, acte de voinţă sau imită sunete şi zgomote din natură, ocupă un loc aparte în această clasificare.

    Din punct de vedere sintactic, părţile de vorbire se împart în: ● părţi de vorbire care pot îndeplini în enunţ singure anumite funcţii sintactice (substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul) şi ● părţi de vorbire care joacă un rol gramatical (articolul, prepoziţia, conjuncţia). După cum putem observa, între cele două clasificări – cea care ia în considerare caracterul autonom al sensului lexical şi cea bazată pe capacitatea cuvântului de a îndeplini o anumită funcţie sintactică – există o anumită corelaţie. Cuvintele cu autonomie semantică pot îndeplini singure o anumită funcţie sintactică, iar cele lipsite de autonomie semantică pot juca în enunţ doar un rol gramatical, servind la exprimarea anumitor categorii gramaticale (articolul) sau pentru a lega părţi de propoziţie sau propoziţii (prepoziţia, conjuncţia).