Limba română - Par1
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 6:21 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 9
Vizitatori: 9
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  •  

    Paradigmă

    1. Totalitate a formelor flexionare ale unui cuvânt. În acest sens, termenul paradigmă este sinonim cu cel de paradigmă morfologică. Orice paradigma reprezintă o clasa închisă de elemente şi cuprinde formele determinate de variaţia de flexiune admisă de un cuvânt. De exemplu, paradigma unui substantiv conţine formele flexionare ale substantivului care servesc la realizarea categoriilor sale specifice (determinare, caz, număr): un băiat, unui băiat, nişte băieţi, unor băieţi, băiatul, băiatului, băieţii, băieţilor etc. Paradigma verbului include ansamblul formelor flexionare prin care se marchează diateza, modul, timpul, persoana şi numărul: lucrez, am lucrat, lucram, lucrasem, voi lucra, am să lucrez, să lucrez, să fi lucrat, aş lucra, aş fi lucrat etc.

    O paradigmă constituie modul de realizare şi de organizare a categoriilor gramaticale specifice unui cuvânt ca reprezentant al unei clase lexico-gramaticale. Structura unei paradigme este determinată de inventarul de categorii gramaticale proprii părţii de vorbire date şi de inventarul de termeni prin care se defineşte fiecare dintre aceste categorii. Cuvintele unei anumite părţi de vorbire se caracterizează prin acelaşi tip de paradigmă cu aceeaşi organizare internă a formelor flexionare. Termenii unei paradigme sunt opozabili, în sensul că între ei există anumite diferenţe cu funcţie distinctivă. Să se compare, bunăoară, formele flexionare ale substantivului lup (lupul – lupului – lupii – lupilor). În structura lor se delimitează rădăcina, elementul care asigură unitatea formelor flexionare ale acestui cuvânt, şi desinenţele sau elementele care funcţionează ca desinenţe şi pe baza cărora se disting aceste forme. În acelaşi timp, fiecare termen al paradigmei se caracterizează prin contexte specifice. De exemplu, în următoarele două contexte: urme de lup şi vizuina lupului, cele două forme ale cuvântului lup se exclud reciproc. În lucrările de gramatică, paradigmele cuvintelor sunt prezentate sub forma unor tabele în care sunt înregistrate formele flexionare ale cuvintelor descrise. Aceste tabele reflectă modalitatea de organizare a paradigmei şi structura termenilor acestei paradigme.

    Se disting două tipuri de paradigme: ● paradigme complete şi ● paradigme incomplete, defective. Despre paradigmă defectivă se vorbeşte în cazul cuvintelor care, din cauza anumitor trăsături formale sau, cel mai adesea, semantice, nu pot realiza anumite opoziţii specifice categoriilor gramaticale prin care se caracterizează clasa dată. În acest caz, în paradigma unor cuvinte rămân anumite poziţii necompletate. Astfel, au o paradigmă defectivă substantivele care nu pot exprima opoziţia de număr (curaj, fidelitate, miere), verbele care nu au diateza pasivă (a merge, a înota), adjectivele care nu au grade de comparaţie (anual, zilnic, geografic) etc.

    2. Într-un sens larg, prin paradigmă se înţelege orice clasă de elemente unite în baza unui criteriu comun şi care se presupun reciproc. Elementele unor asemenea clase sunt reunite prin relaţii asociative, aceasta înseamnă că un element al acestei clase poate evoca alte elemente ale ei. Şi în conştiinţa vorbitorilor elementele unei paradigme de asemenea sunt grupate pe baza unor relaţii asociative. Relaţiile stabilite între elementele constituente ale unor asemenea clase sunt calificate drept relaţii paradigmatice.

    Din acest punct de vedere, se delimitează ● paradigme lexicale şi ● paradigme sintactice. Paradigma lexicală reprezintă un câmp lexico-semantic care grupează cuvintele cu sensuri lexicale înrudite sau apropiate. Pe lângă anumite trăsături semantice distinctive, sensul cuvintelor din cadrul unei paradigme lexicale conţine şi trăsături comune în baza cărora are loc gruparea acestor elemente în aceleaşi clase. Drept exemple de câmpuri lexico-semantice ar putea servi următoarele: câmpul semantic al termenilor de rudenie, care include toate cuvintele ce denumesc persoanele după relaţia de rudenie (mamă, tată, fecior, fiică, bunic, bunică, unchi, mătuşă etc.), câmpul lexico-semantic al denumirilor de culori (alb, negru, verde, albastru, roşu, galben etc.), câmpul lexico-semantic al fenomenelor sonore (sunet, zgomot, gălăgie, ecou, vuiet, larmă, tumult, hărmălaie, vacarm, zarvă) etc.

    În sintaxă, termenul de paradigmă este folosit şi atunci când e vorba de părţile de propoziţie, dar şi cu referire la propoziţie în ansamblul ei. Prin paradigma unei părţi de propoziţie, de exemplu, paradigma subiectului, se înţelege ansamblul mijloacelor folosite pentru realizarea părţii de propoziţie respective. În cazul subiectului acestea sunt substantivele, substitutele acestora şi echivalentele lor sintactice. La nivelul propoziţiei, paradigma include totalitatea construcţiilor care diferă sub aspectul organizării sintactice, însă servesc pentru exprimarea aceluiaşi sens. Exemple de asemenea structuri pot servi construcţiile active şi pasive folosite pentru descrierea aceleiaşi situaţii din perspective diferite: Columb a descoperit America. – America a fost descoperită de Columb.

    Paronime

    Cuvinte apropiate din punctul de vedere al formei, dar care au sensuri diferite. Relaţia dintre cuvintele insuficient diferenţiate din punct de vedere formal se numeşte paronimie. Paronimele formează serii alcătuite de cele mai multe ori din două elemente: complement „ceea ce se adaugă pentru a întregi ceva; partea secundară de propoziţie care determină un verb, un adjectiv sau un adverb” – compliment „cuvânt de laudă, de măgulire”; orar „programul unei activităţi împărţit pe ore; program săptămânal pe baza căruia se desfăşoară activitatea didactică în şcoli şi în facultăţi” – oral „care se transmite prin viu grai”; familiar „simplu, fără pretenţii, bine cunoscut, obişnuit” – familial „referitor la familie, de familie”; inveterat „învechit în rele, în vicii” – învederat „vizibil, evident”; a enerva „a face să-şi piardă sau a-şi pierde calmul” – a inerva „a forma reţeaua de nervi a unui organ, a unui ţesut”; a evolua „a se dezvolta, a se transforma” – a evalua „a preţui, a aprecia, a estima”.

    Diferenţa formală dintre paronime se situează între limitele de la un sunet până la două, trei sunete. Diferenţele pot caracteriza temele sau pot fi proprii afixelor. Din acest punct de vedere, paronimele se împart în: ● cuvinte alcătuite din aceleaşi sunete, dar în ordine diferită: cauzal – cazual menaj – manej, a releva – a revela; cuvinte, cu unul, două sau trei sunete diferite sau în plus: atlas – atlaz, eroare – oroare, a insera – a însera, a repara – a repera, a compara – a compărea, a eluda – a elucida, scală – escală; cuvinte cu prefix diferit: a emigra – a imigra, eminent – iminent; a prescrie – a proscrie; a preveni – a proveni;cuvinte cu sufix diferit: anual – anuar, dentar – dental, funcţional – funcţionar, glacial – glaciar, literal – literar, original – originar, pensie – pensiune, temporal – temporar.

    Fiecare element al perechii paronimice reprezintă o unitate de sine stătătoare. Deşi sunt apropiate sub aspectul formei, ele se folosesc în contexte diferite şi în mod normal, substituirea lor nu se admite.

    Principala consecinţă a paronimiei în vorbire este confundarea cuvintelor a căror pronunţare este foarte apropiată, fenomen care se numeşte atracţie paronimică. Aceasta se întâmplă când vorbitorii nu cunosc suficient de bine sensul celor două cuvinte. Atracţia paronimică presupune o asemănare formală maximă între cele două cuvinte şi constă în „atragerea” şi înlocuirea în comunicarea verbală a termenului mai puţin cunoscut prin termenul mai cunoscut din seria paronimică. În acest caz, cuvântul mai cunoscut este folosit într-un context nespecific şi preia sensul celuilalt cuvânt. De exemplu, foarte frecvent sunt folosite unul în locul celuilalt paronimele din seriile: familial – familiar, complement – compliment, campanie – companie, a infesta – a infecta, a investi – a învesti.

    Parte de propoziţie

    Cuvânt sau grup de cuvinte care îndeplineşte, în cadrul propoziţiei, o anumită funcţie sintactică. Părţile de propoziţie sunt componente ale propoziţiei în cadrul căreia ele au anumite roluri. Unele părţi de propoziţie pot fi exprimate printr-un singur cuvânt, iar altele prin două (sau mai multe) cuvinte, dintre care unul este un cuvânt cu sens lexical deplin şi celălalt un instrument gramatical. Pot fi părţi de propoziţie numai cuvintele autosemantice, adică cuvintele cu sens lexical deplin (substantivele, adjectivele, pronumele, numeralele, verbele şi adverbele). Cuvintele fără sens lexical (prepoziţiile, conjuncţiile, articolele) nu îndeplinesc rolul de parte de propoziţie. Ele pot intra în componenţa părţilor de propoziţie (prepoziţiile) sau pot exprima relaţiile sintactice stabilite între părţile de propoziţie (conjuncţiile).

    Inventarul de părţi de propoziţie diferă de la o limbă la alta. Pentru limba română sunt considerate părţi de propoziţie: subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar, apoziţia.

    Cea mai simplă interpretare a conceptului de parte de propoziţie relevă faptul că ea reprezintă un cuvânt dotat cu o semnificaţie lexicală, folosit la o anumită formă gramaticală şi care intră în anumite raporturi cu celelalte elemente ale enunţului. În ceea ce priveşte modul concret de definire a funcţiilor sintactice în gramatica tradiţională, se menţionează lipsa unui criteriu unitar în definirea acestora. Astfel, criteriul care este pus la baza definirii diferitor părţi de propoziţie poate fi logicizant, în cazul subiectului şi al predicatului, formal, în cazul atributului, vag semantic şi cu elemente formale, pentru complementele necircumstanţiale şi semantic, pentru complementele circumstanţiale. Caracterul neunitar al definiţiilor date funcţiilor sintactice se explică însă prin caracterul eterogen al valorii funcţional-semantice a părţilor de propoziţie.

    În felul acesta, conceptul de parte de propoziţie are accepţii diferite, însă în majoritatea cazurilor accentul se pune pe natura relaţională a funcţiilor sintactice, ele fiind definite drept un rezultat al relaţiilor sintactice.

    Despre rolul definitoriu al relaţiilor sintactice în delimitarea părţilor de propoziţie vorbeşte însuşi faptul că, în funcţie de tipul relaţiei sintactice care stă la baza lor, toate părţile de propoziţie se împart în: ● părţi de propoziţie generate prin relaţii de interdependenţă (subiectul şi predicatul); ● părţi de propoziţie generate prin raporturi de dependenţă verbală sau adjectivală (complementul); ● părţi de propoziţie generate prin raporturi de dependenţă nominală (atributul); ● părţi de propoziţie generate prin raporturi de dublă dependenţă (elementul predicativ suplimentar). După cum vedem, natura relaţiilor sintactice serveşte drept bază pentru clasificarea părţilor de propoziţie în mai multe subclase determinate relaţional.

    Totuşi, analiza definiţiilor părţilor de propoziţie relevă faptul că la definirea unor părţi de propoziţie este mai importantă informaţia de natură relaţională, iar la altele, dimpotrivă, informaţia de natură semantică. În general, însă orice funcţie sintactică în calitatea ei de rol al cuvântului în propoziţie se defineşte simultan relaţional şi semantic. Din acest punct de vedere, se disting următoarele tipuri de funcţii sintactice: ● funcţii sintactice care se definesc preponderent relaţional, prin raportarea la termenul regent; ● funcţii sintactice care se definesc preponderent semantic. Primele au un caracter dependent: valoarea lor este determinată de rolul lor în enunţ, de raportul lor cu celelalte elemente ale enunţului. Cele de-al doilea au un conţinut semantic de sine stătător, care este independent de context. În definiţiile celor mai multe părţi de propoziţie prevalează trăsăturilor relaţionale. Acestea sunt: subiectul, predicatul, atributul şi complementele necircumstanţiale. Toate acestea vorbesc despre faptul că sistemul părţilor de propoziţie din limba română se constituie din unităţi eterogene.

    Există mai multe criterii în funcţie de care sunt clasificate părţile de propoziţie. După rolul lor în organizarea propoziţiei, părţile de propoziţie se împart în: ● părţi de propoziţie principale (constituie minimul necesar pentru existenţa unei propoziţii; sunt subiectul şi predicatul) şi ● părţi de propoziţie secundare (sunt subordonate altor părţi de propoziţie: atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar).

    După structura lor, părţile de propoziţie pot fi: ● simple, ● dezvoltate (sau complexe) şi ● multiple. Părţile de propoziţie simple sunt exprimate printr-un singur cuvânt cu sens lexical de sine stătător însoţit sau nu de un instrument sintactic (prepoziţie, articol, verb copulativ). Pot fi părţi de propoziţie simple subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar şi apoziţia: Deodată s-a pomenit cu o umbră de om în faţa casei. (Z. Stancu).

    Părţile de propoziţie dezvoltate sunt constituite din îmbinări de două sau mai multe cuvinte cu sens lexical de sine stătător. Acestea sunt părţile de propoziţie exprimate prin locuţiuni corespunzătoare părţilor de vorbire autosemantice (locuţiuni substantivale, verbale, adverbiale) sau prin construcţii mai mult sau mai puţin libere care fie că se caracterizează printr-o coeziune de tip special (de exemplu, construcţiile relative infinitivale, construcţiile absolute), fie că includ în componenţa lor cuvinte cu autonomie lexicală, dar fără funcţie sintactică (este cazul adverbelor de restricţie, de intensitate, de aproximare, de comparaţie etc. (Numai astăzi a întârziat.; Şi astăzi a întârziat.; Era cam prostuţă.).

    Părţile de propoziţie multiple sunt părţile de propoziţie de acelaşi fel, aflate în raport de coordonare: Titu, Ilinca şi Nicolae se uitau şi ei încremeniţi de după gard. (M. Preda); Şubred şi tremurător, creştea fir cu fir minuscula pădure de ieroglife. (D. Anghel). Pot fi părţi de propoziţie multiple subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar şi apoziţia. Face excepţie predicatul, care nu poate fi multiplu, întrucât prin coordonarea a două predicate se obţine o frază.