Limba română - Omo
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 6:18 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 7
Vizitatori: 7
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  •  

    Omonime

    Cuvinte care se pronunţă la fel, însă care au sensuri diferite. Relaţia care se stabileşte între asemenea cuvinte se numeşte omonimie. Ea reprezintă o relaţie de nonechivalenţă dintre sensurile a două sau a mai multe cuvinte care se aseamănă din punctul de vedere al formei. De exemplu, lac1 „apă stătătoare” – lac2 „soluţie de răşini folosită pentru protejarea suprafeţei unor obiecte”; bancă1 „scaun lung pentru mai multe persoane” – bancă2 „instituţie financiară”; broască1 „animal fără coadă cu picioarele de dinapoi adaptate pentru sărit” – broască2 „mecanism montat la uşi servind la încuierea lor”. Aceste cuvinte sunt omonime pentru că au înţeles diferit, dar forma lor coincide.

    Omonimia este un fenomen contrariu sinonimiei. Astfel, omonimia priveşte exprimarea unor sensuri complet diferite prin aceeaşi formă, iar în cazul sinonimiei acelaşi sens este exprimat prin forme diferite.

    Omonimia se aseamănă într-o anumită măsură cu polisemia. Astfel, şi în cazul polisemiei, şi în cazul omonimiei e vorba de o singură formă şi de mai multe sensuri. Principala deosebire constă însă în aceea că sensurile cuvântului polisemantic au anumite trăsături semantice comune, iar sensurile omonimelor nu au niciun indiciu comun. Din această cauză omonimele sunt considerate cuvinte distincte ale căror forme din anumite motive au coincis. De exemplu, analiza componenţială a omonimelor parabolă1 „curbă plană în geometrie” – parabolă2 „povestire alegorică cu cuprins religios sau moral” arată că ele nu prezintă trăsături semantice comune. În acelaşi timp, sensurile cuvântului polisemantic floare („parte a plantei”, „orice plantă care face flori”, „desen, cusătură în formă de floare”, „strat de mucegai”, „partea cea mai aleasă; frunte, elită”) conţin aceeaşi componentă semantică, care asigură legătura dintre ele. Astfel, prezenţa sau lipsa unor trăsături semantice comune în sensurile exprimate prin aceeaşi formă şi constituie criteriul de bază în funcţie de care se face distincţie între cuvintele omonime şi un cuvânt polisemantic.

    În dicţionare, omonimele sunt înregistrate în cadrul unor articole lexicografice distincte, spre deosebire de cuvintele polisemantice, ale căror sensuri sunt prezentate în acelaşi articol de dicţionar. Însă în practica lexicografică, stabilirea unor limite distincte între omonimie şi polisemie este un lucru dificil de realizat. De aceea uneori soluţiile propuse în privinţa înregistrării unor termeni ca fiind omonime sau cuvinte polisemantice pot diferi de la un dicţionar la altul.

    În funcţie de gradul de identitate formală, omonimele pot fi de două feluri: ● omonime totale sau propriu-zise, când aparţin aceleiaşi părţi de vorbire şi au toate formele identice (rachetă1 „proiectil” – rachetă2 „obiect de joc în tenis”); ● omonime parţiale, când au numai anumite forme identice, diferenţiindu-se prin altele. De exemplu, în cazul omonimelor somn1 „peşte răpitor” – somn2 „stare fiziologică normală şi periodică de repaus a fiinţelor” şi râs1 „mamifer carnivor” – râs2 „acţiunea de a râde” sunt identice numai formele de singular, cele de plural fiind diferite: somn / somni, somn / somnuri, râs / râşi, râs / răsuri. Unele se pot caracteriza prin identitatea formei de singular, în timp ce forma de plural este admisă doar de un singur cuvânt, cel de al doilea fiind defectiv de plural: pompă1 „maşină de forţă cu cilindru şi piston, pentru deplasarea unui lichid” – pompă2 „alai, suită, cortegiu în plin fast”. Dintre acestea, primul cuvânt are două forme de număr (pompă / pompe), iar celalalt admite doar forma de singular (pompă).

    Se disting următoarele tipuri de omonime: ● omonime lexicale şi ● omonime lexico-gramaticale (sau omoforme). În cadrul omonimelor lexicale, după natura lor morfologică se delimitează, pe de o parte, omonimele care aparţin aceleiaşi clase lexico-gramaticale (liliac1animal mamifer asemănător cu şoarecele, cu aripi adaptate la zbor” – liliac2arbust înalt cu frunze ovale, cu flori plăcut mirositoare, violete”) şi, pe de altă parte, omonime care aparţin unor clase lexico-gramaticale diferite (mare1 adj. „care depăşeşte dimensiunile obişnuite” – mare2 s. f. „întindere de apă stătătoare, adâncă şi sărată”). Omonimele lexico-gramaticale sau omoformele sunt formele flexionare ale unor cuvinte diferite care coincid, de exemplu: cer1 (subst.) – cer2 (vb.), sare1 (subst.) – sare2 (vb.), vin1 (subst.) – vin2 (vb.), vie1 (subst.) – vie2 (adj.), pui1 (subst.)pui2 (vb.).

    Alte fenomene delimitate în cadrul acestei categorii sunt omofonele (cuvintele care se pronunţă identic, dar se scriu diferit: întruna şi într-una) şi omografele (cuvintele care se scriu la fel, dar se pronunţă diferit: acele – acele, copiicopii, hainăhai, zărizări.

    Omonimia este provocată de mai multe procese. Printre sursele omonimiei se numără următoarele: ● coincidenţa fonetică a două cuvinte împrumutate din diferite limbi sau între un cuvânt autohton şi un cuvânt împrumutat din altă limbă; ● coincidenţa unor cuvinte formate pe terenul limbii române prin derivare sau prin schimbarea categoriei lexico-gramaticale a unuia şi aceluiaşi cuvânt; ● dezagregarea polisemiei, adică evoluţia divergentă a sensurilor unui cuvânt polisemantic.

    Omonimia este considerată o sursă generatoare de confuzie în vorbire. Această confuzie este exclusă, de obicei, datorită diferitor combinaţii sintactice în care sunt utilizate omonimele. După cum se ştie, fiecare omonim se defineşte prin propria sa distribuţie în enunţ. Ambiguitatea înţelesului evocat de forma comună este înlăturată de context.

    Onomatopee

    Cuvânt care imită cu aproximaţie un sunet sau un zgomot. Onomatopeele pot reproduce diferite zgomote din natură (buf!, pleosc!, poc!, zdup!, zbâr!) sau sunete emise de vietăţi (cotcodac!, cucu!, cucurigu!, ham!, miau!, muu!).

    Opoziţie

    Diferenţă cu valoare funcţională între două unităţi lingvistice din cadrul aceluiaşi nivel (de exemplu, între foneme, morfeme, lexeme sau între formele flexionare ale aceluiaşi cuvânt). Astfel, sunetele p – b, f – v, t – d se opun pe baza trăsăturilor surd – sonor, formele casă – case constituie opoziţia categoriei gramaticale a numărului şi se opun pe baza trăsăturilor unicitate – pluralitate.

    Ortoepie

    Totalitatea regulilor care stabilesc pronunţarea corectă a unei limbi. Normele ortoepice au un caracter supraregional, ele sunt proprii limbii literare, deoarece numai pronunţarea literară poate fi riguros codificată. Normele ortoepice stabilite pentru limba literară descriu pronunţia standard. În raport cu aceasta, pronunţia uzuală se poate caracteriza prin anumite trăsături specifice datorate unor pronunţări regionale, unor pronunţări învechite sau unor pronunţări care sunt motivate prin influenţe străine. În cele mai multe cazuri normele ortoepice sunt aceleaşi cu normele ortografice. Datorită faptului că normele ortoepice sunt identice în linii mari cu cele ortografice, ele sunt prezentate în cadrul aceloraşi lucrări, şi anume în cadrul îndreptarelor ortografice şi ortoepice. În acelaşi timp, se constată şi situaţii când normele ortoepice diferă de cele ortografice.

    Ortografie

    Sistem de norme referitoare la scrierea limbii literare. Normele scrierii sunt necesare pentru ca limba să fie scrisă la fel de toţi vorbitorii ei. Ortografia cuprinde reguli de întrebuinţare a literelor alfabetului pentru redarea sunetelor limbii şi reguli de scriere a cuvintelor şi a grupurilor de cuvinte. Normele ortografice au caracter oficial fiind obligatorii pentru toţi cei care scriu în această limbă. Normele ortografice se elaborează, se impun şi se aplică prin convenţie explicită. Ele sunt consemnate şi explicate în lucrări ştiinţifice speciale (îndreptare şi dicţionare). Normele ortografice sunt importante prin faptul că ele contribuie la realizarea şi menţinerea unităţii lingvistice.

    Necesitatea elaborării unor reguli de scriere este determinată de faptul că literele nu notează exact în toate cazurile sunetele. Dacă fiecărui sunet i-ar corespunde o singură literă şi fiecărei litere i-ar corespunde un singur sunet, atunci cel care ştie cum se pronunţă un cuvânt ar şti exact cum se scrie. Însă lucrurile nu stau chiar aşa. În plus, scrierea este influenţată şi de alţi factori decât de pronunţie. Astfel, regulile ortografice depind de sistemul fonetic al limbii, de structura ei morfologică şi de etimologie. Important pentru ortografia unei limbi este şi principiul aplicat în scrierea ei. Dintre principiile puse la baza scrierii unei limbi sunt de menţionat: ● principiul fonetic (scrierea se orientează după pronunţare, adică se scrie cum se pronunţă), ● principiul etimologic sau tradiţional-istoric (scrierea păstrează forma originară a cuvintelor), ● principiul morfologic (morfemele din care este constituit un cuvânt se scriu la fel indiferent de modificările pe care le suferă acestea sub influenţa vecinătăţilor fonetice), ● principiul sintactic şi ● principiul simbolic.

    Ortografia unei limbi nu se bazează numai pe un singur principiu. De regulă, pe lângă principiul dominant, se întâlnesc şi scrieri bazate pe alte principii. Ortografia limbii române este esenţial fonetică, ea redând în linii mari pronunţarea. Aceasta înseamnă că forma scrisă a cuvintelor notează rostirea lor literară. Devierile de la acest principiu, care se manifestă prin discordanţa dintre litere şi foneme, se datorează în special existenţei unor litere polivalente. Pe de altă parte, în unele situaţii, principiului fonetic, care este fundamental, i se opune principiul morfologic sau chiar cel etimologic. În aceste cazuri normele ortografice se întemeiază pe reguli gramaticale. De exemplu, principiul morfologic se aplică la scrierea cu sau fără cratimă a cuvintelor compuse când se ia în considerare gradul de sudură a termenilor componenţi, la scrierea unor cuvinte în care se produc alternanţe fonetice, la scrierea articolului hotărât enclitic când acesta nu se rosteşte. Tot pe criterii gramaticale se bazează scrierea cu literă mare la începutul propoziţiei. Principiul etimologic este relevant pentru scrierea cu e (deşi se rosteşte ie) a pronumelor personale (el, ea, ei, ele) şi a unor forme ale verbului a fi (eşti, este, e, eram, erai, era etc.), pentru scrierea unor neologisme neadaptate etc.

    Ortografia actuală este rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice. Din 1860 – dată la care alfabetul latin a luat locul celui chirilic – sistemul ortografic al limbii române s-a schimbat de mai multe ori. Astfel, din anul 1881 – an în care a fost votată de Academia Română prima ortografie oficială, generală şi obligatorie – au avut loc cinci reforme ortografice, ultima fiind cea din anul 1993.