Limba română - Neo
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 6:20 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 9
Vizitatori: 9
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Neologism

    Cuvânt apărut de curând în limba română. Sunt considerate neologisme mai ales împrumuturile din limbile apusene şi din limba latină din epoca modernă, cu începere din prima jumătate a secolului al XIX-lea (bacalaureat, cartograf, coeziune, a developa, garderobă, pasaj, pastel, basorelief, campion, glaspapir, laitmotiv, oberliht, conveier, radiolocaţie, camping), precum şi creaţiile interne de la aceste împrumuturi sau din material lingvistic mai vechi, folosind anumite modele străine (mefienţă, plasator, a antama, a devoala, a se deroba, a demara, a (se) confia, a stopa, lacunar, lunar, bulversat etc.).

    Se disting două tipuri de neologisme: ● neologisme lexicale şi ● neologisme semantice. Neologismele lexicale sunt cuvinte noi care pot fi împrumuturi lexicale neologice sau creaţii neologice. În categoria neologismelor semantice intră noile sensuri ale cuvintelor existente în limbă: oportunitate (folosit cu sensul „ocazie”), a promova („a lansa pe piaţă, prin acţiuni de publicitate”).

    Până a fi acceptate şi integrate în limba română, cuvintele neologice împrumutate din alte limbi sunt supuse unui proces de ● adaptare morfologică, ● fonetică şi ● grafică. Adaptarea morfologică se produce mai rapid decât celelalte două tipuri de adaptare şi presupune postpunerea articolului hotărât la substantive, adăugarea sufixului infinitival la verbe, încadrarea într-un anumit gen sau într-o anumită conjugare etc. Adaptarea fonetică implică o modificare a sunetelor inexistente în limba română şi uneori simplificarea pronunţării. Sub aspectul adaptării grafice, cuvintele împrumutate prezintă mai multe situaţii. Cuvintele mai vechi au fost transcrise în conformitate cu pronunţia lor din limba de origine (angro, gol, fotbal, dribling, henţ, ofsaid, lider, meci, şansă). Tot astfel au fost acceptate şi unele neologisme mai recente (computer, dispecer, interfon, star, stres, a stresa, a viziona). În acelaşi timp, neologismele recente sunt preluate cu ortografia şi chiar cu pronunţia din limba de origine: design (pronunţat: dizain), draw (dro), judo (giudo), pick-up (picap), site (sait), team (tim), weekend (uichend).

    Apariţia neologismelor este determinată de schimbările survenite în viaţa materială şi spirituală a societăţii, ele servind la denumirea noilor obiecte, noţiuni sau realităţi sociale. Uneori, un cuvânt neologic poate înlocui un cuvânt mai vechi care iese din uz. În acest caz neologismul are prioritatea de a avea un sens mai precis în comparaţie cu elementul învechit.

    În condiţiile social-economice actuale, în limbă pătrund numeroase cuvinte neologice, aflate în curs de încadrare şi adaptare morfologică şi fonetică: adidaşi, acciză, bestseller, bluff, consulting, copyright, display, feedback, flash, hamburger, hardware, heavy metal, hit, hobby, holding, job, jogging, juice, ketchup, management, manager, marketing, mass-media, parking, science-fiction, show, software, sponsor, spot, staff, top, western.

    Criteriile în funcţie de care se disting neologismele ţin de gradul de răspândire şi de atitudinea vorbitorilor (este simţit ca un cuvânt nou). De fapt, cele mai multe neologisme pătrund, pentru început, în stilul ştiinţific (domeniul terminologiilor de specialitate) şi în cel oficial-administrativ. Rolul neologismelor în limbă este de a contribui la modernizarea lexicului românesc. Cu timpul însă, o parte dintre neologisme, care denumesc noţiuni actuale, pătrund în cercuri din ce în ce mai largi de vorbitori şi îşi pierd caracterul neologic devenind cuvinte uzuale.

    Nominalizare

    Transformare a unei propoziţii autonome într-un grup nominal: Trenul a sosit în gară – Sosirea trenului în gară. Construcţia obţinută ca rezultat al unei operaţii de nominalizare poate fi utilizată, la rândul ei, în poziţia unui nume ca parte componentă a unei alte propoziţii: Sosirea trenului în gară i-a pus în mişcare pe pasageri.

    Nominativ

    Caz al substantivului, specific, de asemenea, cuvintelor din clasa numelui: pronume, adjectiv, numeral. Apare în contexte de tipul: iată cineva sau ceva. Răspunde la întrebările: cine? ce?

    La substantiv nominativul este forma-tip a lui, fiind de fapt cazul nemarcat. Din punct de vedere formal, nominativul, în cele mai multe cazuri, este omonim cu acuzativul. Se deosebeşte de acesta prin utilizare (prin funcţiile sintactice îndeplinite, lipsa prepoziţiilor, topică) şi tipul de relaţii realizate în cadrul propoziţiei.

    Valoarea de bază exprimată de nominativ este cea de subiect, adică de persoană sau lucru care realizează o anumită acţiune (în construcţiile active) sau care suportă efectul unei acţiuni (în construcţiile pasive): Elevul citeşte o carte. Cartea este citită de elev.

    Substantivul în nominativ este independent sintactic, nu poate fi folosit în construcţie cu o prepoziţie şi îndeplineşte următoarele funcţii sintactice: a) subiect: Cerul se limpezi. (Z. Stancu); b) nume predicativ: Taica era pădurar. (V. Eftimiu); d) apoziţie: Mare fu uimirea şi bucuria lui Făt-Frumos când găsi de partea cealaltă a podului pe însuşi tatăl-său, împăratul. (V. Eftimiu); e) element predicativ suplimentar: Se credea în sufletul lui răzbunătorul nedreptăţiţilor… (L. Rebreanu).

    La părţile de vorbire care determină un nume, nominativul este cazul atribuit adjectivului datorită acordului cu numele determinat în acest caz.

    Normă

    1. Regulă a exprimării corecte.

    2. Totalitatea regulilor codificate pentru limba literară care reglementează practica lingvistică. Regulile privind utilizarea limbii se constituie prin tradiţie de-a lungul timpului în cadrul unei anumite colectivităţi lingvistice determinate sociocultural. Norma reprezintă rezultatul evoluţiei istorice. Respectarea normelor înseamnă, în primul rând, conformitatea cu o tradiţie istorică a limbii. Norma limbii literare se caracterizează prin stabilitate, dar şi printr-o anumită variabilitate, determinată de factori extralingvistici, sociali, precum şi de tendinţele interne ale dezvoltării sistemului lingvistic.

    Norma literară are un caracter social. Ea reprezintă un model de vorbire care este descris şi înregistrat în lucrările cu caracter teoretic şi este promovată prin opere literare, în presă, în cadrul emisiunilor transmise la radio şi televiziune etc. Un rol important în elaborarea şi promovarea normelor limbii literare le revine personalităţilor culturale: savanţi, scriitori, actori etc. Norma are un caracter obligatoriu pentru toţi vorbitorii unei limbi, însă ea este impusă într-o măsură mai mare persoanelor care aparţin anumitor colectivităţi culturale sau care deţin anumite funcţii publice.

    Norma unei limbi derivă din însăşi caracterul ei de sistem şi din organizarea ei în conformitate cu o anumită structură. Norma cuprinde ansamblul de reguli referitoare la folosirea unui material lingvistic. În funcţie de nivelul reglementat se delimitează următoarele feluri de norme: ● norma lexicală (reglementează folosirea corectă a cuvintelor); ● norma gramaticală (stabileşte regulile de modificare a cuvintelor şi de utilizare a lor în propoziţii); ● norma ortoepică (se referă la pronunţarea corectă a cuvintelor); ● norma ortografică (vizează scrierea corectă a cuvintelor şi a îmbinărilor de cuvinte).

    Număr

    Categorie gramaticală flexionară specifică substantivelor, pronumelor, adjectivelor şi verbelor, care se manifestă în flexiunea acestor părţi de vorbire prin opoziţia dintre singular şi plural. Numai la substantive şi pronumele folosite cu valoare substantivală se bazează pe distincţia naturală dintre un singur exemplar şi două sau mai multe exemplare ale aceluiaşi obiect. La adjective şi verbe îndeplineşte o funcţie structurală realizând acordul adjectivului cu substantivul determinat (carte nouă – cărţi noi) sau acordul verbului predicat cu subiectul (copilul citeşte – copii citesc).

    La substantiv numărul este constituit prin opoziţia dintre forma de singular şi cea de plural. Forma de singular denumeşte un singur obiect (copac, stejar, floare, mare, creion, drum), iar forma de plural, mai multe exemplare ale aceluiaşi obiect (copaci, stejari, flori, mări, creioane, drumuri). Cele două forme de număr ale substantivelor sunt admise de următoarele contexte: acest (băiat, om) – aceşti (băieţi, oameni); această (fată, femeie) – aceste (fete, femei); acest (tren, spectacol) – aceste (trenuri, spectacole).

    Categoria numărului la substantive se exprimă cu ajutorul următoarelor mijloace gramaticale: ● desinenţa însoţită uneori şi de alternanţa sunetelor; ● articolul substantival hotărât (-l, -a, -i, -le, -lui, -i, -lor) şi nehotărât (un, o, nişte, unui, unei, unor).

    Opoziţia de număr nu este admisă de toate substantivele. După capacitatea lor de a exprima opoziţia de număr, substantivele se împart în următoarele clase: ● substantive numărabile (denumesc obiecte ce pot fi numărate) şi ● substantive nenumărabile. Substantivele numărabile sunt cele care au flexiune de număr completă, deci au ambele forme de număr: fecior – feciori, ţară – ţări, oraş – oraşe. Substantivele nenumărabile sunt cele care au o flexiune incompletă. Ele sunt defective de număr. La rândul lor, ele pot fi de două feluri: ● substantive care au numai forma de singular (singularia tantum): dreptate, studenţime, sânge, Dacia etc. ● substantive care au numai forma de plural (pluralia tantum): aplauze, tăieţei, ochelari, Filipine etc.

    Nume

    1. Substantiv.

    2. Grupare de părţi de vorbire care au flexiunea caracteristică substantivului. Este un termen generic pentru toate părţile de vorbire care se declină: substantiv, adjectiv, pronume şi numeral.