Limba română - Mijloace de exprimare
Limba română
Duminică, 2016-12-11, 9:04 AM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 21
Vizitatori: 21
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual


  • Cuprins


     

    Mijloacele de exprimare a categoriilor gramaticale

     

    Categoriile gramaticale sunt marcate prin modificările formale ale cuvintelor în cursul flexiunii. Ele se manifestă în flexiunea părţilor de vorbire prin opoziţia formelor gramaticale ale cuvântului.

    Fiecare categorie gramaticală este realizată printr-o serie de forme gramaticale ale cuvântului. Mijloacele prin care sunt realizate aceste variaţii formale ale cuvintelor sunt:

    morfologice (modificarea structurii morfologice a cuvântului);

    sintactice sau analitice (combinarea cu cuvinte auxiliare);

    fonetice.

    Mijloacele morfologice

    Din categoria mijloacelor morfologice de realizare a flexiunii fac parte desinenţele şi sufixele gramaticale.

    Desinenţa este un element morfologic care are rolul de a exprima numai sensuri gramaticale. Ea este un instrument gramatical prin excelenţă. De exemplu, în forma de plural a substantivului case avem radicalul cas- şi desinenţa -e (cazul N.A., pl.); în forma verbală intr+i se delimitează radicalul intr- şi desinenţa -i (pers. 2, sg.).

    Sufixele gramaticale sau flexionare servesc, ca şi desinenţele, la realizarea unor forme din paradigma unui cuvânt. Acest tip de sufixe se întâlneşte numai la verb şi se foloseşte la formarea unor timpuri şi moduri ale verbului: -ez din lucrez, -esc din citesc, -ând din lucrând.

    Mijloacele analitice sau sintactice

    Ca urmare a funcţiei îndeplinite, în categoria mijloacelor prin care se realizează flexiunea cuvintelor mai sunt incluse:

    ─ articolul substantival (folosit ca marcă a categoriei determinării şi a unor categorii nominale),

    ─ adverbele şi locuţiunile adverbiale (din structura gradelor de comparaţie),

    ─ unele prepoziţii (prin care se exprimă infinitivul şi supinul),

    ─ verbele auxiliare (intră în structura formelor verbale compuse),

    ─ conjuncţia (din structura modului conjunctiv),

    ─ formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv se (intră în structura diatezei impersonale).

    De exemplu, prin forma articolului este exprimat cazul la substantiv (prieten-u-l, prieten-u-lui); cu ajutorul adverbului (mai) se exprimă gradul de comparaţie la adjectiv şi la adverb (mai bun, mai repede). Toate aceste elemente nu formează corp comun cu forma flexionară a cuvântului, însă prin rolul lor ele reprezintă nişte mijloace echivalente funcţional cu desinenţele.

    Mijloacele fonetice

    Alternanţa sunetelor reprezintă modificarea sunetelor din cadrul rădăcinii unui cuvânt prin care se diferenţiază formele lui gramaticale sau cuvintele formate prin derivare de la aceeaşi rădăcină. În funcţie de natura sunetelor care se schimbă, alternanţele sunt de două feluri: a) alternanţe vocalice (a / ăţară / ţări, a / emasă / mese, ă / emăr / mere) şi b) alternanţe consonantice (d / zbradbrazi, t / ţfrate / fraţi, s / şpas / paşi).

    Alternanţa sunetelor este, în esenţă, un fenomen de natură fonetică, dar cu repercusiuni asupra sistemului morfologic. Alternanţa sunetelor se produce în cursul flexiunii, adică la alcătuirea formelor flexionare ale cuvintelor. Alternanţele sunetelor care se produc în cursul flexiunii servesc, împreună cu alte mijloace, la exprimarea valorilor gramaticale ale formelor flexionare atât în cazul flexiunii nominale (substantiv, adjectiv), cât şi în cadrul flexiunii verbale. Astfel, alternanţele fonetice pot marca diferenţe legate de categoria numărului la substantive, de categoriile genului şi numărului la adjective şi de categoriile persoanei, numărului şi timpului la verbe. De exemplu, distincţia dintre forma de singular noapte şi cea de plural nopţi este marcată, alături de desinenţele -e şi -i, prin alternanţele oa / o şi t / ţ.

    Supletivismul este un procedeu de constituire a formelor gramaticale în limba română care reprezintă o variaţie totală a radicalului unor cuvinte în procesul flexiunii. În acest caz, este vorba de alcătuirea formelor gramaticale ale unui cuvânt pornind de la radicale diferite. Forme supletive de persoană şi de număr prezintă pronumele personale: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele. În flexiunea verbală, prin supletivism se caracterizează, în cea mai mare măsură, verbul a fi care, la prezent indicativ, are următoarele forme de persoană şi număr: sunt, eşti, este, suntem, sunteţi, sunt.

    Accentul îndeplineşte o funcţie morfologică doar în cursul flexiunii verbale. El poate contribui la diferenţierea următoarelor forme gramaticale ale verbului: prezentul indicativ de perfectul simplu indicativ (cântăcântă, aduadună, ridiridică).

    Intonaţia poate avea valoare morfologică atunci când apare ca marcă a vocativului şi a modului imperativ.

    Aşadar, în limba română pentru exprimarea sensurilor gramaticale, deci pentru constituirea formelor gramaticale ale cuvintelor flexibile sunt folosite următoarele mijloace:

    1. Mijloace morfologice propriu-zise:

    a) desinenţele,

    b) sufixele gramaticale,

    2. Mijloace echivalente funcţional cu desinenţele:

    a) articolul substantival,

    b) unele adverbe şi locuţiuni adverbiale,

    c) verbele auxiliare,

    d) conjuncţia să,

    e) formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv se,

    f) unele prepoziţii,

    g) accentul,

    h) intonaţia,

    i) alternanţa sunetelor,

    j) formele supletive.