Limba română - Mar
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 8:13 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 12
Vizitatori: 12
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Marcă

    Element din planul expresiei asociat cu o semnificaţie gramaticală. Este un semn distinctiv, o trăsătură specifică a unei unităţi gramaticale. Se delimitează astfel mărci ale categoriilor gramaticale (mărcile numărului, cazului, gradelor de comparaţie etc.) şi mărcile unor funcţii sintactice (mărcile subiectului, complementului direct, atributului etc.).

    Masa vocabularului

    Partea cea mai mobilă, dar şi cea mai numeroasă a vocabularului. Ea cuprinde cuvintele de utilizare limitată, deci cuvintele care nu îndeplinesc cerinţa de a fi cunoscute şi folosite de toţi vorbitorii. Folosirea acestor cuvinte depinde de profesia şi de genul de activitate a vorbitorilor, de zona geografică în care aceştia locuiesc, de vârsta lor etc.

    Masa vocabularului se caracterizează printr-o diversitate foarte mare, cuprinzând cuvinte care se grupează în următoarele categorii: arhaisme, neologisme, regionalisme, termeni tehnici şi ştiinţifici, elemente de argou şi jargon. Această parte a lexicului înglobează mai multe grupări diferite între ele, dar care au ca trăsătură comună: înscrierea într-o sferă de utilizare restrânsă. În vocabularul cu sferă de utilizare limitată intră şi unele categorii de cuvinte aflate, din diferite motive, în zone de uz marginale, precum lexicul popular, familiar, pasiv.

    Monosemie

    Însuşirea unor cuvinte de a avea un singur sens. Cuvintele care au un singur sens se numesc monosemantice. Din această categorie fac parte unii termeni ştiinţifici şi tehnici. Mai pot fi monosemantice şi alte categorii de cuvinte: zilele săptămânii, lunile anului, numeralele etc. (electrocardiogramă, catetă, cernoziom, ipotenuză, luni, marţi, săptămână, ianuarie, doi etc.). În general, se consideră că numărul cuvintelor monosemantice în limbă este totuşi mic. În plus, această trăsătură nu este stabilă. Pe măsură ce un termen de specialitate capătă o frecvenţă mai mare în limbă, el poate obţine şi sensuri noi, deci poate deveni polisemantic.

    Morfem

    Parte componentă a cuvântului care exprimă o semnificaţie lexicală sau gramaticală. Este o unitate care se defineşte atât prin planul expresiei, cât şi prin planul conţinutului şi de aceea este definită ca semn lingvistic minimal. Fiind o unitate minimală morfologică dotată cu semnificaţie, morfemul se opune, pe de o parte, fonemului şi, pe de altă parte, cuvântului şi enunţului. Astfel, în cadrul cuvântului putem delimita mai multe elemente. De exemplu, cuvântul brăduţ este alcătuit din două unităţi mai mici: brăd- şi -uţ. Acestea reprezintă unităţi minimale, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi analizate şi segmentate mai departe în unităţi mai mici.

    Prin termenul morfem sunt denumite elementele structurii morfologice a cuvântului: rădăcina, prefixul, sufixul şi desinenţa. Rădăcina este elementul neanalizabil din punct de vedere morfologic, comun tuturor cuvintelor din aceeaşi familie lexicală, de exemplu, în cuvintele pădure, pădurar, pădurice rădăcina este pădur-. La rădăcină se ataşează diferite elemente cu ajutorul cărora se obţin cuvinte noi sau forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt.

    Deşi prin morfem se înţelege în general o unitate minimă de expresie dotată cu sens gramatical sau lexical, termenul în cauză este folosit, în studiile de orientare structuralistă, cu trei accepţiuni principale: ● unitate minimală de expresie asociată unei unităţi de conţinut (interpretarea tradiţională a acestui termen), ● unitate de conţinut specifică unei anumite categorii gramaticale şi corespunde de fapt sensurilor gramaticale din gramatica tradiţională (de exemplu, categoria cazului cuprinde morfemele de nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ), ● unitate minimală de expresie dotată cu sens exclusiv gramatical (termenul denumeşte afixele gramaticale: desinenţele şi sufixele gramaticale).

    După semnificaţia exprimată, se disting: ● morfeme lexicale şi ● morfeme gramaticale. Morfemele lexicale sunt elemente de expresie purtătoare ale sensului noţional sau lexical: rădăcina şi afixele derivative (prefixele, sufixele, pseudoprefixele, pseudosufixele). Morfemele gramaticale sunt cele mai mici unităţi ale cuvântului care exprimă sensurile gramaticale ale cuvintelor şi servesc la diferenţierea formelor gramaticale ale acestora: sufixele gramaticale şi desinenţele. Morfemele gramaticale sunt elemente de expresie care nu au sens noţional şi a căror substituire ajută la exprimarea categoriilor gramaticale: genul, numărul, cazul – în flexiunea nominală; modul, timpul, persoana şi numărul – în flexiunea verbală.

    În funcţie de aspectul formal, morfemele gramaticale se împart în: ● morfeme segmentale şi ● morfeme suprasegmentale. Morfemele segmentale sunt exprimate prin unul sau mai multe sunete, iar morfemele suprasegmentale sunt reprezentate prin accent şi intonaţie, care servesc uneori la diferenţierea formelor gramaticale.

    Morfologie

    1. Parte a structurii gramaticale a unei limbi. Structura morfologică a limbii cuprinde un sistem de reguli privind modificarea cuvintelor, organizarea paradigmelor cuvintelor, structura şi funcţionarea categoriilor gramaticale. În cazul stratificării limbii în nivele, este calificată drept unul dintre nivelurile limbii. Pentru diferiţi lingvişti, unitatea de bază a morfologiei este diferită. Astfel, unii consideră drept unitate de bază a morfologiei cuvântul, în timp ce alţii atribuie acest rol morfemului.

    2. Disciplină lingvistică care, împreună cu sintaxa, constituie gramatica. Are ca obiect de studiu nivelul morfologic al limbii. Studiază flexiunea cuvintelor, adică regulile de modificare a cuvintelor, categoriile gramaticale şi clasificarea cuvintelor în părţi de vorbire.

    Morfologia cercetează caracteristicile gramaticale ale cuvintelor (sensurile gramaticale, mijloacele de exprimare a sensurilor gramaticale, categoriile gramaticale) şi variaţiile flexionare ale acestora, în funcţie de care cuvintele sunt grupate în anumite clase, cele mai importante fiind părţile de vorbire. De exemplu, cuvântul şcoală cu sensul „instituţie de învăţământ public, unde se predau elementele de bază ale principalelor discipline” din punct de vedere gramatical este substantiv. Prin formele sale gramaticale el exprimă semnificaţii specifice categoriilor de caz, număr, determinare.

    În lingvistica tradiţională, în centrul preocupărilor morfologiei se află cuvântul. Şi în acest caz, morfologia, studiază cuvântul sub aspectul variaţiei formei sale (al flexiunii) pentru exprimarea diverselor categorii gramaticale, prin opoziţie cu sintaxa, care studiază combinarea cuvintelor şi funcţiile pe care acestea le iau în cadrul combinaţiilor. La majoritatea structuraliştilor însă unitatea fundamentală a gramaticii devine morfemul. În aceste condiţii, obiectul morfologiei îl constituie inventarierea, definirea şi clasificarea morfemelor.

    Moţiune

    Procedeu de formare a substantivelor feminine de la cele masculine sau a celor masculine de la cele feminine prin adăugarea sau prin suprimarea unei desinenţe sau a unui sufix moţional. Femininele se formează de la masculine cu ajutorul sufixelor: (student – studentă), -iţă (casier – casieriţă), -că (ţăran – ţărancă), -oaică (leu – leoaică), -e (învăţător – învăţătoare), -easă (mire – mireasă), -esă (principe – principesă) sau prin substituirea sufixului -el prin -ică (viţel – viţică). Substantivele masculine se formează de la cele feminine prin adăugarea sufixelor -an (curcă – curcan), -oi (raţă – răţoi) sau prin suprimarea lui (broscuţă – broscuţ).