Limba română - Lexic
Limba română
Marţi, 2016-12-06, 8:54 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 29
Vizitatori: 28
Utilizatori: 1
prichindel

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Lexic

    Totalitatea unităţilor lexicale (cuvintelor) care există şi care au existat cândva în limbă. Lexicul este înregistrat în dicţionarele monolingve care pot cuprinde până la 150 000 de cuvinte. După cum relevă specialiştii, lexicul unei limbi se modifică permanent din punct de vedere numeric. Astfel, în limbă, în timp ce unele cuvinte se învechesc şi ies din uz, apar alte cuvinte noi, care le iau locul celor ieşite din uz sau se folosesc pentru denumirea noilor obiecte ori a noilor realităţi sociale. Deci lexicul este un nivel care suferă anumite schimbări în timp, fără ca acestea să modifice totuşi radical componenta lexicală a limbii. Spre deosebire de alte compartimente ale limbii, lexicul, în mare parte, este legat de realitatea desemnată, ceea ce înseamnă că schimbările din societate îşi pot găsi reflectare în lexic, fapt care se manifestă prin modificarea inventarului de cuvinte, prin evoluţia semantică a cuvintelor. Datorită acestei caracteristici lexicul este considerat compartimentul cel mai deschis al limbii.

    Lexicul înglobează elemente eterogene ca valoare şi semnificaţie, dar care toate împreună au însuşirea de a fi cuvinte. De exemplu, printre cuvintele limbii române se numără carte, a studia, bine, dar şi cu, la, pe, cel, al etc. Referitor la stratificarea lexicului, trebuie ştiut că, spre deosebire de sistemul gramatical, lexicul este un domeniu al limbii mai puţin organizat. Cu toate acestea, cuvintele care constituie lexicul se grupează în anumite clase mai mult sau mai puţin organizate. Gruparea cuvintelor în clase de elemente este o dovadă a faptului că vocabularul are totuşi un caracter sistematic.

    În vocabular, cuvintele se grupează în diverse subansambluri după caracteristicile lor formale, după semnificaţie şi după provenienţă. Ele se deosebesc după originea lor, după frecvenţa utilizării lor în comunicare, după sfera de întrebuinţare şi după apartenenţa la un anumit stil al limbii. Astfel, factorii de organizare a sistemului lexical sunt: ● frecvenţa, ● factorul stilistico-funcţional, ● factorul psihologic, ● factorul semantic şi ● factorul etimologic.

    Factorul frecvenţă. Este unul dintre cele mai importante criterii în funcţie de care sunt clasificate cuvintele în lexic. În acest caz, vocabularul este structurat din punctul de vedere al frecvenţei cuvintelor, ceea ce de fapt echivalează cu importanţa cuvântului în comunicare. Principala clasificare rezultată din ierarhizarea cuvintelor după importanţa lor comunicativă face deosebire între ● fondul lexical principal (vocabularul de bază / fundamental / reprezentativ) şi ● masa vocabularului (restul vocabularului). Din fondul lexical principal fac parte cuvintele a căror importanţă este fundamentală în procesul comunicării. Acestea sunt cuvinte foarte uzuale, indispensabile înţelegerii şi comunicării între toţi vorbitorii aceleiaşi limbi. Masa vocabularului este partea cea mai mobilă a limbii şi cuprinde cuvintele cu o frecvenţă mai mică în comunicare. Din masa vocabularului fac parte următoarele categorii de unităţi lexicale: arhaismele, neologismele, regionalismele, termenii tehnici şi ştiinţifici, cuvintele de argou şi jargon.

    Clasificarea cuvintelor după criteriul folosirii frecvente constituie o clasificare de sinteză a vocabularului limbii române, deoarece în acest caz se ţine cont de mai multe trăsături specifice unităţilor lexicale.

    Factorul stilistico-funcţional. În funcţie de criteriul social-cultural care determină anumite scopuri ale comunicării, se delimitează: ● vocabularul de uz general (lexicul comun, mediu) şi ● vocabularul cu sferă de utilizare limitată. Vocabularul de uz general cuprinde o sumă de cuvinte comune tuturor variantelor limbii şi care sunt cunoscute de toţi vorbitorii limbii. Majoritatea acestor cuvinte fac parte din fondul lexical principal şi din vocabularul reprezentativ. Cele mai multe cuvinte din acest domeniu au o poziţie stabilă în limbă şi se utilizează practic în toate registrele stilistice ale limbii. În cea de a doua categorie intră cuvinte cu sferă de utilizare limitată sub aspect regional (regionalismele), sub aspect profesional (termenii profesionali şi de specialitate, inclusiv vocabularul specific ştiinţei şi tehnicii) şi sub aspect social (jargoanele).

    O altă stratificare stilistică a lexicului are în vedere repartizarea cuvintelor după stiluri. Din acest punct de vedere, în lexic se delimitează cuvinte neutre din punct de vedere stilistic, cuvinte poetice, cuvinte familiare etc.

    Factorul psihologic. În funcţie de criteriul cunoaşterii şi în funcţie de frecvenţa cuvintelor în vorbire la un moment dat, se face distincţie între ● vocabularul activ şi ● vocabularul pasiv. Vocabularul activ este zona centrală şi uzuală a lexicului. În vocabularul activ intră cuvintele care nu numai că sunt cunoscute şi înţelese, ci şi folosite în mod curent de toţi vorbitorii. Fiind cuvintele actuale pentru vorbitorii contemporani ai limbii, ele asigură comunicarea în cele mai diverse situaţii şi sunt întrebuinţate în toate împrejurările. Aceste cuvinte sunt necesare pentru comunicarea de zi cu zi indiferent de domeniul de activitate, de locul de trai, de situaţia socială şi de vârsta vorbitorilor. Spre deosebire de vocabularul pasiv, vocabularul activ este mult mai redus ca inventar, în schimb elementele lui sunt foarte frecvente în circulaţie şi deci importante. Din vocabularul activ fac parte instrumentele gramaticale (prepoziţii, conjuncţii, articole, verbe auxiliare), cele mai multe pronume şi numerale, precum şi substantivele, adjectivele, verbele, adverbele referitoare la aspecte indispensabile activităţii cotidiene. De exemplu: de, la, cu, să, că, dacă, şi, cel, am (fost), aş (merge), voi (avea), care, cine, ce, eu, tu, el, ea, unde, când, unu, doi, apă, casă, cap, copil, băiat, fată, femeie, mână, om, bun, frumos, dulce, mare, mic, a avea, a face, a fi, a mânca, a merge, a putea, a şti, a vorbi, a vrea, încet, repede etc.

    Din vocabularul pasiv fac parte cuvintele care nu sunt cunoscute de toţi vorbitorii. Ele sunt doar recunoscute şi înţelese de unii vorbitori şi de aceea sunt folosite rar în comunicarea de zi cu zi. În vocabularul pasiv intră cuvintele noi şi cele învechite. Ele fie s-au învechit şi au ieşit din uz (arhaismele), fie că sunt cu totul recente şi încă nu au intrat în uzul general (neologismele).

    Factorul semantic. În funcţie de principiul comunităţii formei şi al semnificaţiei în lexic se disting următoarele clase: sinonimele, antonimele, omonimele, paronimele.

    Factorul etimologic. După origine, cuvintele limbii române se împart în următoarele clase: ● fondul originar, moştenit (substratul, vocabularul autohton), cuprinde: a) cuvinte preromane, de origine dacă: barză, bordei, buză, mânz, sâmbure, vatră, viezure; b) cuvinte moştenite din latină (sunt cuvinte de mare circulaţie, polisemantice şi cu capacitate de derivare): apă, bărbat, cap, casă, cer, floare, frate, lemn, lapte, părinte, soră, bun, frumos, greu, înalt; ● cuvinte împrumutate sau calchiate din alte limbi – cuvintele care au pătruns în română ca urmare a contactelor lingvistice, sociale, culturale cu alte populaţii: de origine slavă – nevastă, vreme; din maghiară – marfă, oraş; din turcă – cearceaf, halva, din franceză – diviziune, epidemie etc. ● cuvinte create în limba română. Acestea sunt creaţiile sau formaţiunile lexicale interne: bunătate, copilărie, frunziş, strămoş, studenţime etc. Cuvintele din prima şi din a doua subclasă sunt cuvinte cu etimologie externă, iar cuvintele din a treia subclasă sunt cuvinte cu etimologie internă.

    În ultimul timp, în lexicologie se distinge şi o clasificare bazată pe criterii cantitative. În cazul unei asemenea clasificări cuvintele sunt aranjate în ordinea descrescândă a frecvenţei lor în anumite texte.