Limba română - Întrebuinţarea pronumelor personale
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 8:13 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 12
Vizitatori: 12
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Înapoi                           Cuprins                         Înainte

     

    Întrebuinţarea pronumelor personale propriu-zise

     1. În vorbire pronumele personale propriu-zise înlocuiesc un substantiv, deci se folosesc numai cu valoare substantivală. Pronumele îndeplineşte aceleaşi funcţii sintactice ca şi substantivul înlocuit:

    ● subiect: Elevul citeşte o carte. = El citeşte o carte.

    ● atribut: Cartea elevului este nouă. = Cartea lui este nouă.

    ● nume predicativ: Cărţile sunt ale elevului. = Cărţile sunt ale lui.

    ● complement: Profesorul îl laudă pe elev. = Profesorul îl laudă pe el.

    3. Formele accentuate ale pronumelui personal în dativ şi acuzativ cu funcţie de complement indirect (dativul) şi complement direct (acuzativul):

    a) se folosesc împreună cu formele neaccentuate când în propoziţie este exprimat predicatul şi când se impune accentuarea complementului: Mie îmi place teatrul. Pe el îl preocupă muzica.

    b) se întrebuinţează fără formele accentuate în următoarele situaţii:

    ● când în propoziţie nu este exprimat predicatul:

    – Ţi-am adus un cadou. – Mie? – Da, ţie.

    – Te caută un domn. – Pe mine? – Da, pe tine?

    ● când sunt cerute de o prepoziţie: Datorită lui am reuşit. El mi-a povestit multe lucruri despre tine.

     

    4. Formele neaccentuate ale pronumelui personal în dativ şi acuzativ însoţesc, cel mai adesea, un verb: Îi spun mâine. Caută-l mai bine!

    În construcţie cu un verb, formele neaccentuate pot sta:

    ● înaintea verbului. Aceste forme sunt de două feluri:

    a) libere, nelegate, când verbul pe lângă care se află este la prezent, imperfect, mai mult ca perfect indicativ sau la prezumtiv prezent şi prezumtiv perfect:

    D.: îmi spune, îmi spunea, îmi spusese, îmi va fi spunând, îmi va fi spus

    A.: mă întreabă, mă întreba, mă întrebase, mă va fi întrebând, mă va fi întrebat

    b) legate de verb când acesta este la perfectul compus indicativ, la condiţional prezent sau la condiţional perfect:

    D.: mi-a spus, mi-ar spune, mi-ar fi spus

    A.: m-a întrebat, m-ar întreba, m-ar fi întrebat

    ● între conjuncţia şi verbul de bază la conjunctiv prezent, la conjunctiv perfect sau la viitorul II indicativ:

    D.: să-mi spună, să-mi fi spus, are să-mi spună

    A.: să mă întrebe, să mă fi întrebat, are să mă întrebe

    ● după verb când acesta este la imperativ pozitiv sau la gerunziu:

    D.: spune-mi!, spunându-mi

    A.: întreabă-mă!, întrebându-mă

    ● după adverbul de negaţie nu din forma negativă a verbului, inclusiv în structura imperativului negativ:

    D.: nu-mi spune, nu-mi spune!

    A.: nu mă întreabă, nu mă întreba!

    ● după prepoziţia a în structura infinitivului:

    D.: A venit pentru a-mi spune adevărul.

    A.: Este aici pentru a mă întreba despre proiectul nostru.

     

    5. Aceleaşi reguli se aplică şi atunci când, în acelaşi enunţ, se folosesc două pronume personale neaccentuate: unul în dativ şi altul în acuzativ. În cazul acesta dativul totdeauna precedă acuzativul:

    Mi-l dai mie?

    – Pentru mata l-am făcut. Ţi-l dau. (M. Sadoveanu)

    Am nevoie de manualul de istorie. Când mi-l aduci?

    Dacă nu poţi citi cărţile până mâine, mi le dai mai târziu.

    Roagă-l pe colegul tău să-ţi dea cărţile pe care ţi le-a promis.

     

    Înapoi                           Cuprins                         Înainte