Limba română - Întrebuinţarea cazurilor
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 6:21 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 9
Vizitatori: 9
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Înapoi                           Cuprins                         Înainte

     

    Condiţiile de întrebuinţare şi funcţiile sintactice ale cazurilor

     1. Cazul substantivelor este strâns legat de prepoziţie. Se disting, pe de o parte, forme cazuale neînsoţite de o anumită prepoziţie (cazuri neprepoziţionale) şi, pe de alta, forme cazuale impuse substantivului de o prepoziţie sau de o locuţiune prepoziţională (cazuri prepoziţionale).

    Dintre cele cinci cazuri, numai nominativul şi vocativul nu se folosesc în construcţie cu o prepoziţie, celelalte cazuri – genitiv, dativ, acuzativ – pot fi întrebuinţate atât fără prepoziţii, cât şi în îmbinare cu o prepoziţie.


    Nominativul

    2. Substantivul în nominativ este independent sintactic, nu poate fi folosit în construcţie cu o prepoziţie şi îndeplineşte următoarele funcţii sintactice:

    a) subiect: Cerul se limpezi. (Z. Stancu)

    b) nume predicativ: Taica era pădurar. (V. Eftimiu)

    d) apoziţie: Mare fu uimirea şi bucuria lui Făt-Frumos când găsi de partea cealaltă a podului pe însuşi tatăl-său, împăratul. (V. Eftimiu)

     

    Genitivul

    3. Substantivul în genitiv fără prepoziţie are ca termen determinat un substantiv şi poate îndeplini funcţiile sintactice de:

    a) atribut: Pe urmă privirile copiilor se întorc spre mama lor. (Camil Petrescu)

    b) nume predicativ: Cartea este a profesorului. Lucrarea cea mai reuşită a fost a studentului anului trei.

    Substantivul în cazul genitiv precedat de o prepoziţie sau de o locuţiune prepoziţională poate fi:

    a) nume predicativ: Popoarele sunt contra tiraniei.

    b) atribut: Într-o clipire toată fiinţa lui Titu se schimbă într-o ură cumplită împotriva învăţătorului. (L. Rebreanu)

    b) complement indirect: Şi se repezi ca un uliu asupra cumnatului. (M. Preda)

    c) complement circumstanţial de cauză: Din cauza furtunii, calea ferată a devenit impracticabilă.

     

    Dativul

    4. Substantivul în dativ fără prepoziţie este cerut: a) de un verb: Harap-Alb mulţumeşte furnicii pentru ajutorul făgăduit. (I. Creangă), b) uneori, de un adjectiv: Pretutindeni stăpânea tăcerea prielnică somnului. (Z. Stancu) sau c) de un substantiv de origine verbală (acordarea de premii învingătorilor). El poate îndeplini următoarele funcţii sintactice:

    a) complement indirect: Dădu o poruncă ascuţită argatului molâu şi somnoros. (Cezar Petrescu)

    b) apoziţie: De aceea vă spun: plecaţi-vă de bună voie lui, împăratului tuturora! (V. Eftimiu)

    Substantivul în dativ construit cu o prepoziţie poate fi:

    a) complement instrumental: A reuşit datorită prietenilor săi.

    b) complement circumstanţial de cauză: Munţii Carpaţi sunt mai uşor de trecut decât Alpii, datorită numeroaselor trecători.

     

    Acuzativul

    5. Substantivul în acuzativ fără prepoziţie poate avea următoarele funcţii sintactice:

    a) complement direct. Determină un verb tranzitiv şi este exprimat prin nume de inanimate (Aştept trenul), nume de animale (Vânătorul a împuşcat un iepure.) sau prin nume de persoane neidentificate (Ţăranii au prins un hoţ.)

    b) element predicativ suplimentar: În curând tot judeţul l-a consacrat poet. (L. Rebreanu)

    c) complement circumstanţial:

    – de loc: Am mers o cale lungă.

    – de timp: L-am căutat o zi întreagă. Şi au stat acolo trei zile şi trei nopţi. (Camil Petrescu); N-au să mă ţină aici o viaţă de om. (L. Rebreanu)

    – de mod: S-a supărat foc.

    Substantivul în acuzativ precedat de o prepoziţie sau de o locuţiune prepoziţională poate îndeplini următoarele funcţii sintactice:

    a) complement direct: Nevoia-l face pe om hoţ şi scoate lupul din pădure. (Folclor)

    b) apoziţie: Pe ea, pe Veronica, judecata o dovedise nevinovată. (I. Agârbiceanu)

    c) nume predicativ: Vorba e de argint, tăcerea e de aur. (Folclor)

    d) atribut: Lacătul de la uşa tinzii fu găsit deschis. (I. Agârbiceanu)

    e) complement indirect: Toţi râd de gluma potrivită. (Camil Petrescu); Din nebunia străină să înveţi minte. (Folclor)

    f) complement de agent: Însă omul e totdeauna pândit de primejdii. (Z. Stancu); Am fost chemat în cancelarie de părintele Dobre, profesorul nostru de religie. (M. Preda)

    g) complement instrumental: Veronica îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu năframa. (I. Agârbiceanu)

    h) complement sociativ: Vei săpa sare, la ocnă, împreună cu ţiganii robi. (E. Camilar); Domnu Toma s-a întors în sat cu străjerul. (M. Sadoveanu)

    i) complemente circumstanţiale:

    – de loc: Plecă din vreme la gară. (L. Rebreanu)

    – de timp: În zori, bolnavul adormi. (L. Demetrius)

    – de mod: Ursul nu joacă de bunăvoie. (Folclor)

    – de cauză: Calul tresări de spaimă. (M. Sadoveanu)

    – opoziţional: În loc de dreptate, ne-am ales cu batjocura şi cu averea luată. (V. Eftimiu)

     

    Vocativul

    6. Vocativul exprimă o chemare adresată unei persoane. Din punct de vedere gramatical, vocativul constituie o propoziţie neanalizabilă: Acum, copii, ascultaţi povestea până la capăt. (V. Eftimiu).

    În limbajul familiar, vocativul poate fi însoţit de o anumită interjecţie, împreună cu care formează o unitate intonaţională: Mă fraţilor, spuneţi, mă, ce ştiţi? (Camil Petrescu)

     

    Locuţiunile substantivale

     Locuţiunile substantivale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar având valoarea unei singure părţi de vorbire. La nivelul enunţului ele se comportă ca un substantiv, îndeplinind funcţiile sintactice caracteristice acestei părţi de vorbire: aducere aminte, băgare de seamă, încetare din viaţă, părere de rău, ţinere de minte, punct de vedere etc.

     

    Înapoi                           Cuprins                         Înainte