Limba română - Întrebuinţarea adverbului
Limba română
Duminică, 2016-12-11, 9:06 AM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 19
Vizitatori: 19
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Înapoi                           Cuprins                         Înainte

     

    Întrebuinţarea şi funcţiile sintactice ale adverbului

     1. Din punct de vedere sintactic, adverbele se împart în următoarele subclase:

    a) adverbe cu funcţie sintactică de parte de propoziţie;

    b) adverbe care funcţionează în calitate de predicate;

    c) adverbe fără funcţie sintactică;

    d) adverbe care constituie singure o propoziţie.

    2. Din prima categorie fac parte adverbele de mod (încet, repede), de loc (aproape, departe, sus, jos, înainte, înapoi), de timp (astăzi, mâine, poimâine). Aceste adverbe pot îndeplini următoarele funcţii sintactice:

    a) complement circumstanţial de mod: Merge încet.

    b) complement circumstanţial de loc: Locuieşte aproape.

    c) complement circumstanţial de timp: Plecăm mâine. Aceasta a fost demult.

    d) atribut: Nu am citit ziarele de azi. Casa de acolo este a prietenului meu.

    e) nume predicativ: Astfel e lumea. Aşa sunt toţi oamenii.

    Adverbele din subclasa dată au, de cele mai multe ori, ca termen regent un verb: Ei, oameni buni, cred că acum aţi priceput. (I. Creangă); Nechifor Lipan s-a arătat totdeauna foarte priceput în meşteşugul oieritului. (M. Sadoveanu); Camarazii lui Zaharia erau departe. (Cezar Petrescu).

    3. În cea de a doua subclasă intră adverbele care pot îndeplini singure funcţia de predicat. Este vorba de aşa-numitele adverbe de modalitate (fireşte, bineînţeles, desigur, sigur, evident, fireşte, negreşit, poate, posibil, probabil): Poate azi va ploua.

    4. Cea de a treia clasă o constituie adverbele care nu pot fi părţi de propoziţie: barem, măcar, doar, chiar, numai, oare, mai, foarte, prea, bunăoară, anume etc. Adverbele în cauză sunt lipsite de autonomie semantică şi sintactică: Numai în sufletele lor buimăcite mai stăruiau scântei multicolore, mângâietoare... (L. Rebreanu); Acestea sunt fapte care măcar pentru o bucată de timp nu se uită. (Cezar Petrescu). La analiza sintactică ele se iau împreună cu părţile de vorbire pe care le determină.

    5. În sfârşit, adverbele de afirmaţie şi de negaţie (da, nu, ba da, ba nu) alcătuiesc propoziţii neanalizabile: – Ai citit romanul? – Da. – Ai fost la şcoală? – Nu.

    Note. 1. Adverbele mai, foarte, prea îndeplinesc funcţia de instrumente gramaticale servind la formarea gradelor de comparaţie.

    2. Adverbele pronominale relative (cum, unde, când, cât) şi unele adverbe nehotărâte (oricum, oriunde, oricând, oricât) pot funcţiona în calitate de element de relaţie, stabilind legătura dintre propoziţia subordonată şi regenta ei.

     

    Înapoi                           Cuprins                         Înainte