Gramatică

1. Parte componentă a limbii, denumită şi structură gramaticală. O limbă se constituie din vocabular (totalitatea cuvintelor) şi structura gramaticală, care reprezintă un sistem de reguli privind structura şi modificările formale ale cuvintelor în vederea îmbinării lor în propoziţii. Cuvintele izolate nu pot alcătui o comunicare. Pentru a servi procesului de comunicare, cuvintele trebuie să-şi modifice forma şi să fie combinate în propoziţii şi fraze. Toate aceste reguli care reglementează operaţiile de modificare şi de combinare a cuvintelor constituie structura gramaticală a limbii. În cadrul gramaticii se delimitează următoarele două subsisteme: morfologia şi sintaxa. Unităţile de bază ale gramaticii sunt: partea de vorbire, categoria gramaticală, partea de propoziţie, îmbinarea de cuvinte, propoziţia şi fraza. Alte categorii specifice gramaticii sunt: sensul gramatical, forma flexionară şi relaţia sintactică.

2. Disciplină lingvistică al cărei obiect de cercetare îl constituie structura gramaticală a limbii cu cele două niveluri ale sale: nivelul morfologic şi nivelul sintactic şi care cuprinde ansamblul de reguli referitoare la modificarea formei cuvintelor şi la combinarea acestora în propoziţii sau fraze. Gramatica urmăreşte descrierea modalităţilor de modificare a cuvintelor şi utilizarea lor în propoziţii şi fraze.

Gramatica are două părţi constitutive: morfologia şi sintaxa. Acestea studiază fenomenele de limbă dintr-un punct de vedere specific. Morfologia studiază părţile de vorbire, stabilind structura cuvintelor şi regulile de modificare a cuvintelor în cadrul propoziţiei şi al frazei. Sintaxa studiază părţile de propoziţie, examinând modalitatea de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze.

Gramatica se opune celorlalte compartimente ale limbii: fonetica, lexicologia. Spre deosebire de fonetică, al cărei obiect de cercetare îl constituie unităţile minimale nesemnificative ale limbii, gramatica studiază fenomene de limbă care se caracterizează atât prin planul expresiei, cât şi prin planul conţinutului (sensurile gramaticale şi relaţiile sintactice). Faţă de lexic, care cercetează cuvintele limbii ca entităţi de sine stătătoare, gramatica studiază fenomene de limbă care presupun o organizare pe bază de opoziţii şi care vizează întregul inventar de cuvinte din cadrul unei părţi de vorbire. De exemplu, opoziţia singular / plural caracterizează absoluta majoritate a substantivelor din limba română. Pe de altă parte, sensul cuvintelor este individual, fiecare cuvânt caracterizându-se printr-o semnificaţie lexicală proprie.

În funcţie de obiectivele urmărite prin cercetarea şi descrierea structurii gramaticale a unei limbi se delimitează mai multe tipuri de gramatici. Dintre acestea cele mai importante sunt: ● gramatica descriptivă – descrie structura gramaticală a limbii într-un moment dat al dezvoltării sale, de obicei, în perioada contemporană; o gramatică descriptivă este în acelaşi timp şi normativă, ceea ce înseamnă că ea cuprinde sistemul de reguli puse la baza uzului lingvistic; ● gramatica istorică – cercetează structura gramaticală a limbii în procesul evoluţiei ei istorice, stabilind originea categoriilor şi a formelor gramaticale, examinând cauzele şi rezultatele modificării fenomenelor gramaticale; ● gramatica comparată – are ca obiectiv compararea structurii a două limbi sau a mai multor limbi cu scopul stabilirii unor asemănări; ● gramatica structurală – presupune analiza structurilor morfologice şi sintactice din punctul de vedere al relaţiilor dintre ele; ● gramatica funcţională – analizează funcţiile elementelor lingvistice.