|
Gramatică
1. Parte componentă a limbii,
denumită şi structură gramaticală. O limbă se constituie din vocabular
(totalitatea cuvintelor) şi structura gramaticală, care reprezintă un sistem de
reguli privind structura şi modificările formale ale cuvintelor în vederea
îmbinării lor în propoziţii. Cuvintele izolate nu pot alcătui o comunicare.
Pentru a servi procesului de comunicare, cuvintele trebuie să-şi modifice forma
şi să fie combinate în propoziţii şi fraze. Toate aceste reguli care
reglementează operaţiile de modificare şi de combinare a cuvintelor constituie
structura gramaticală a limbii. În cadrul gramaticii se delimitează următoarele
două subsisteme: morfologia şi sintaxa. Unităţile de bază ale gramaticii sunt:
partea de vorbire, categoria gramaticală, partea de propoziţie, îmbinarea de
cuvinte, propoziţia şi fraza. Alte categorii specifice gramaticii sunt: sensul
gramatical, forma flexionară şi relaţia sintactică.
2. Disciplină lingvistică al
cărei obiect de cercetare îl constituie structura gramaticală a limbii cu cele
două niveluri ale sale: nivelul morfologic şi nivelul sintactic şi care
cuprinde ansamblul de reguli referitoare la modificarea formei cuvintelor şi la
combinarea acestora în propoziţii sau fraze. Gramatica urmăreşte descrierea
modalităţilor de modificare a cuvintelor şi utilizarea lor în propoziţii şi
fraze.
Gramatica are două părţi
constitutive: morfologia şi sintaxa. Acestea studiază fenomenele de limbă
dintr-un punct de vedere specific. Morfologia studiază părţile de vorbire,
stabilind structura cuvintelor şi regulile de modificare a cuvintelor în cadrul
propoziţiei şi al frazei. Sintaxa studiază părţile de propoziţie, examinând
modalitatea de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze.
Gramatica se opune celorlalte
compartimente ale limbii: fonetica, lexicologia. Spre deosebire de fonetică, al
cărei obiect de cercetare îl constituie unităţile minimale nesemnificative ale
limbii, gramatica studiază fenomene de limbă care se caracterizează atât prin
planul expresiei, cât şi prin planul conţinutului (sensurile gramaticale şi relaţiile
sintactice). Faţă de lexic, care cercetează cuvintele limbii ca entităţi de
sine stătătoare, gramatica studiază fenomene de limbă care presupun o
organizare pe bază de opoziţii şi care vizează întregul inventar de cuvinte din
cadrul unei părţi de vorbire. De exemplu, opoziţia singular / plural
caracterizează absoluta majoritate a substantivelor din limba română. Pe de
altă parte, sensul cuvintelor este individual, fiecare cuvânt caracterizându-se
printr-o semnificaţie lexicală proprie.
În funcţie de obiectivele
urmărite prin cercetarea şi descrierea structurii gramaticale a unei limbi se
delimitează mai multe tipuri de gramatici. Dintre acestea cele mai importante
sunt: ● gramatica descriptivă – descrie structura gramaticală a limbii într-un
moment dat al dezvoltării sale, de obicei, în perioada contemporană; o
gramatică descriptivă este în acelaşi timp şi normativă, ceea ce înseamnă că ea
cuprinde sistemul de reguli puse la baza uzului lingvistic; ● gramatica
istorică – cercetează structura gramaticală a limbii în procesul evoluţiei ei istorice, stabilind originea
categoriilor şi a formelor gramaticale, examinând cauzele şi rezultatele
modificării fenomenelor gramaticale; ● gramatica comparată – are ca
obiectiv compararea structurii a două limbi sau a mai multor limbi cu scopul
stabilirii unor asemănări; ● gramatica structurală – presupune analiza
structurilor morfologice şi sintactice din punctul de vedere al relaţiilor
dintre ele; ● gramatica funcţională – analizează funcţiile elementelor lingvistice.
| |
