Limba română - Fam
Limba română
Marţi, 2016-12-06, 8:55 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 29
Vizitatori: 28
Utilizatori: 1
prichindel

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  •  

    Familie de cuvinte (lexicală)

    Totalitate a cuvintelor înrudite ca sens şi formate, prin derivare, prin compunere şi prin schimbarea valorii gramaticale, de la acelaşi radical. De exemplu, familia cuvântului pădure cuprinde următoarele unităţi lexicale: pădurar, păduratic, pădurean, pădurărie, pădurice, pădureţ, pădurişte, păduros, a împăduri, împădurire, împădurit, a despăduri, despădurire, despădurit, a reîmpăduri, reîmpădurire, reîmpădurit. Toate cuvintele din cadrul unei familii au în comun aceeaşi rădăcină. De exemplu, toate cuvintele care constituie familia lexicală a cuvântului lemn (lemn, lemn-ar, lemn-ărie, lemn-os, lemn-iu, a în-lemn-i) conţin aceeaşi rădăcină: lemn-.

    Flectiv

    Unitate morfematică purtătoare de informaţie gramaticală, plasată de regulă după radical. Flectivul este mijlocul prin care se exprimă valorile categoriilor gramaticale specifice părţilor de vorbire flexibile. Astfel, cuvintele flexibile se segmentează în ● radical, morfem lexical, şi ● flectiv, constituit dintr-unul sau mai multe morfeme dependente. Flectivul, spre deosebire de radical, este un morfem dependent, care serveşte la exprimarea valorilor gramaticale. De exemplu, cuvântul băieţii poate fi segmentat în următoarele elemente: băieţ- radicalul, -i – desinenţa şi -i – articolul hotărât. În categoria flectivelor intră desinenţele şi sufixele gramaticale. Ca urmare a rolului îndeplinit, mai sunt incluse în categoria flectivelor articolul, adverbele din structura gradelor de comparaţie şi unele prepoziţii prin care se exprimă infinitivul şi supinul. Prin combinarea flectivului cu radicalul se pot constitui ● forme sintetice (flectivul aşezat după radical formează corp comun cu acesta: copi-i-i, cobor-a-m) şi ● forme analitice (flectivul este înaintea radicalului: mai bun, am văzut).

    În structura morfematică a unui cuvânt, flectivul poate fi constituit dintr-un singur morfem sau din câteva morfeme. Astfel, flectivul poate fi reprezentat fie printr-o desinenţă, fie printr-un sufix gramatical, fie prin combinarea unui sufix gramatical cu o desinenţă. De exemplu, -i din cuvântul fraţi (-i desinenţă de plural), -ind din cuvântul vorbind (-ind sufix gerunzial), -am din lucram (-a sufix al imperfectului, -m desinenţă pentru pers.1, pl.).

    Flectivele diferă de la o parte de vorbire la alta şi de la o formă a paradigmei la alta. Ele pot fi clasificate în ● flective nominale şi ● flective verbale. Flectivele nominale sunt proprii substantivului, adjectivului sau pronumelui, iar cele verbale caracterizează verbul. Flectivele nominale exprimă genul, numărul şi cazul şi reprezintă, din punct de vedere morfematic, desinenţe. Flectivele verbale exprimă modul, timpul, persoana şi numărul. Dintre acestea, modul şi timpul verbelor sunt marcate prin sufixe gramaticale, iar persoana şi numărul sunt marcate prin desinenţe.

    Flexiune

    Procedeu morfologic de schimbare a formei cuvintelor pentru exprimarea categoriilor gramaticale. Termenul flexiune semnifică modificările formale care sunt suferite de părţile de vorbire flexibile. Există două tipuri de flexiune: ● flexiune nominală, numită şi declinare, şi ● flexiune verbală, numită şi conjugare. Flexiunea nominală caracterizează substantivul, adjectivul, pronumele şi numeralul. Substantivul este variabil în raport cu numărul, cazul şi determinarea. Flexiunea substantivală se realizează prin varierea desinenţelor (însoţite de alternanţa sunetelor în radical) şi cu ajutorul articolelor. Adjectivul este variabil în raport cu genul, numărul şi cazul; în plus, mai dispune de mijloace pentru exprimarea categoriei gradelor de comparaţie. Mărcile primelor trei categorii sunt desinenţele şi articolul adjectival. Gradele de comparaţie se realizează analitic, cu ajutorul unor adverbe şi locuţiuni adverbiale. Flexiunea pronumelui, care este variabil în raport cu persoana, genul, numărul şi cazul, se realizează prin forme supletive şi, mai rar, prin desinenţe şi alternanţe fonetice. Numeralul are o flexiune redusă, modificându-şi forma în raport cu numărul, genul şi cazul. Mărcile prin care se exprimă categoriile gramaticale la numeral sunt desinenţa (genul şi numărul, uneori şi cazul), articolul şi prepoziţia (cazul). La verb flexiunea este legată de exprimarea următoarelor categorii gramaticale: diateza, modul, timpul, persoana, numărul şi genul (la participiu şi diateza pasivă). Mărcile acestor categorii sunt: desinenţele, sufixele, verbele auxiliare, prepoziţiile.

    Se cunosc două modalităţi de realizare a flexiunii: ● prin mijloace sintetice (marcarea categoriilor gramaticale prin desinenţe şi sufixe gramaticale care sunt ataşate radicalului) şi ● prin mijloace analitice (marcarea categoriilor gramaticale prin adverbe, locuţiuni adverbiale, verbe auxiliare, prepoziţii şi prin unele articole). Uneori se vorbeşte şi despre o flexiune mixtă, realizată atât prin mijloace sintetice, cât şi prin mijloace analitice, de exemplu, forma cazului genitiv al fetei este una analitică, fiind alcătuită din articolul genitival al (antepus substantivului şi neataşat acestuia) şi desinenţa de G.D. f. sg. -e şi articolul hotărât la G.D. f. sg. -i (sunt alipite la substantiv).

    Fondul lexical principal

    Subdiviziune a lexicului delimitată în funcţie de aria de folosinţă a cuvintelor. Este partea esenţială şi cea mai stabilă a lexicului unei limbi, distinsă de masa vocabularului după criteriul cunoaşterii şi folosirii frecvente. Fondul lexical principal, numit şi vocabular de uz general sau vocabular de bază (fundamental, reprezentativ), cuprinde cuvintele cunoscute şi utilizate de toate categoriile de vorbitori indiferent de nivelul de cultură, de domeniul de activitate sau de zona geografică. Folosirea acestor cuvinte nu este limitată de stilurile funcţionale ale limbii, deoarece ele se întrebuinţează în cele mai importante situaţii de viaţă.

    Această parte a lexicului reprezintă nucleul limbii, care se caracterizează printr-o mare stabilitate. În majoritatea lor, cuvintele care fac parte din fondul lexical principal sunt elemente moştenite din latină sau formate în limba română. Sub aspect cantitativ, fondul lexical principal al limbii române înglobează circa 1500 de cuvinte.

    Pe lângă faptul că sunt cunoscute şi folosite frecvent de către toţi vorbitorii şi au un grad înalt de stabilitate în limbă, cuvintele din fondul lexical principal se deosebesc de masa vocabularului prin puterea lor de derivare şi de compunere (de la ele fiind formate numeroase derivate şi compuse), prin capacitatea lor de a intra în componenţa locuţiunilor, a expresiilor şi a unităţilor frazeologice, precum şi prin caracterul lor polisemantic.

    Cuvintele care fac parte din sfera dată numesc, de obicei, noţiuni fundamentale legate de viaţa de zi cu zi a poporului. Din această categorie fac parte majoritatea pronumelor, a numeralelor, precum şi numeroase substantive, verbe, adjective, adverbe şi, de asemenea, cele mai multe instrumente gramaticale (verbe auxiliare, prepoziţii şi conjuncţii). Din punct de vedere semantic, cuvintele din fondul lexical principal ţin de următoarele sfere semantice: fiinţe umane (om, femeie, fată, băiat), corpul omenesc şi părţile lui (cap, creier, dinte, frunte, mână, picior), locuinţa şi obiectele casnice (casă, cuptor, fereastră, uşă, masă, căldare, scaun), numele membrilor de familie (mamă, tată, soră, frate, unchi, nepot, văr, fiu, fiică, soţ, soţie), îmbrăcăminte şi încălţăminte (cămaşă, haină, căciulă, cizme, pantofi), alimente şi băuturi (brânză, carne, făină, pâine, apă, lapte, vin), unelte (cleşte, coasă, inel, lanţ, plug, roată), animale şi insecte (albină, cal, câine, cocoş, lup, oaie, vacă), cele mai importante acţiuni şi procese (a mânca, a bea, a merge, a dormi, a trăi), plante, copaci, pomi şi fructe (alună, cireş, coajă, floare, frunză, grâu, măr, morcov, nucă, stejar), forme de relief (câmp, deal, munte, stâncă, izvor), diviziuni ale timpului (an, lună, zi, noapte, dimineaţă, săptămână, vară, iarnă), culorile primare (alb, albastru, negru, roşu, verde), calităţi şi defecte (ager, bun, cinstit, deştept, dulce, frumos, gras, lacom), adverbe de mod, de loc şi de timp (bine, rău, aici, acolo, acum, atunci).