Limba română - Det
Limba română
Marţi, 2016-12-06, 8:54 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 29
Vizitatori: 28
Utilizatori: 1
prichindel

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Cuprins

    Determinare

    Categorie gramaticală a substantivului bazată pe opoziţia dintre forma nearticulată, forma articulată nehotărât şi forma articulată hotărât a substantivului. Prin forma articulată nedefinit şi forma articulată definit se realizează distincţia obiect necunoscut / obiect cunoscut: un băiat – băiatulniște băieţi – băieţii. Forma nearticulată este neutră din punctul de vedere al individualizării obiectului denumit: băiat, băieţi. În legătură cu această formă se vorbeşte despre articolul ø, respectiv, despre nearticulare sau articularea ø. Astfel, pentru categoria determinării este importantă nu numai prezenţa articolului, ci şi absenţa lui.

    Categoria determinării se exprimă cu ajutorul articolului substantival hotărât şi nehotărât, care şi-a pierdut autonomia devenind un instrument gramatical. Funcţia articolului substantival ca marcă a determinării este de a actualiza şi a determina substantivul.

    Cele trei forme ale substantivului care constituie categoria determinării se definesc prin următoarele valori: ● substantivul la forma nearticulată se caracterizează prin lipsa oricărei informaţii privind gradul de individualizare a obiectului denumit. El semnifică numai conţinutul noţiunii fără a avea în vedere un obiect individualizat: Zmeii au răpit o fată de împărat. În acest enunţ cuvântul împărat nu se referă la un anumit împărat, ci doar exprimă noţiunea respectivă, servind la caracterizarea persoanei denumite prin substantivul fată. În cazul formei nearticulate are loc, de fapt, neutralizarea opoziţiei de determinare; ● substantivul la forma articulată nehotărât denumeşte un obiect oarecare dintr-o clasă de obiecte de acelaşi fel, un obiect necunoscut, neindividualizat, despre care se vorbeşte pentru prima dată. Era odată un împărat. (= un împărat oarecare); ● substantivul la forma articulată hotărât denumeşte un anumit obiect, un obiect individualizat, cunoscut, despre care s-a vorbit mai înainte: Şi împăratul acela avea trei feciori. (= împăratul cunoscut, despre care am mai vorbit).

    În anumite contexte, substantivul la forma articulată hotărât poate avea şi o valoare generică, desemnând clasa de obiecte în ansamblul ei: Porumbelul este o pasăre. (în acest context, cuvântul porumbelul este echivalent, de fapt, cu „orice porumbel”, „toţi porumbeii”). Uneori, aceeaşi valoare poate fi exprimată şi prin forma articulată nehotărât a substantivului: Un profesor trebuie să-şi iubească elevii.

    Deverbal

    Cuvânt derivat sau format prin conversiune de la un verb şi care, după clasa din care ajunge să facă parte, este substantiv. Intră în această categorie următoarele tipuri de substantive: substantivele formate prin derivare regresivă (avânt, dezgheţ, zbor), substantivele formate prin derivare cu ajutorul sufixelor -inţă, -eală, -tură (biruinţă, credinţă, putinţă, croială, jecmăneală, căzătură, întorsătură), substantivele formate prin conversiune, care pot fi infinitive lungi (abatere, formare, ciocnire) şi supine substantivizate (cititul, scrisul). Sinonim: postverbal.

    Dialect

    Varietate teritorială a unei limbi; una dintre ramificaţiile teritoriale ale limbii naţionale, căreia îi este subordonat. Alături de dialect, din punctul de vedere al diferenţierii teritoriale, în cadrul unei limbi se mai disting şi alte ramificaţii teritoriale, cum ar fi subdialectul şi graiul. Dialectul este însă superior subdialectului şi graiului. Corelaţia dintre variantele în cauză rezidă în faptul că un dialect este alcătuit, de obicei, din câteva graiuri, care, la rândul lor, pot fi grupate, uneori, în subdialecte. Toate aceste entităţi lingvistice teritoriale reprezintă forme de existenţă a limbii care se vorbesc în anumite spaţii geografice, deosebindu-se de limba naţională printr-o arie de răspândire mai mică. Existenţa varietăţilor teritoriale este determinată de faptul că o limbă vorbită de membrii unei comunităţi nu este un instrument de comunicare omogen.

    Dialectul este un limbaj folosit, de regulă, în comunicarea orală. Cu toate că dialectele nu reprezintă nişte sisteme lingvistice care ar fi supuse procesului conştient de normare de către specialişti, orice dialect dispune de un sistem propriu de norme care sunt cunoscute şi respectate de vorbitorii din spaţiul dat.

    Deci, spre deosebire de limba naţională, dialectul este răspândit pe o parte din teritoriul pe care se vorbeşte limba respectivă, fiind cunoscut şi folosit doar de acei vorbitori care locuiesc pe teritoriul respectiv. Dialectul se deosebeşte de limba naţională în ansamblu, precum şi de celelalte variante teritoriale, care se întâlnesc în alte arii geografice, prin trăsături fonetice şi lexicale specifice, mai puţin morfologice şi sintactice. Astfel, un dialect cuprinde diferenţierile fonetice, lexicale şi gramaticale datorate funcţionării limbii în anumite arii geografice. Deosebirile dintre dialecte, de regulă, nu sunt atât de mari, astfel încât vorbitorii diferitor dialecte se pot înţelege unii cu alţii. Totuşi se întâlnesc şi situaţii când diferenţierile dialectale sunt atât de mari, încât vorbitorii diferitor dialecte se înţeleg cu dificultate sau chiar deloc (e situaţia unor dialecte italiene sau germane).

    Dialectele actuale reprezintă rezultatul evoluţiei limbii pe parcursul a sute de ani si, de multe ori, limitele dintre dialectele contemporane reflectă vechile hotare dintre diferite formaţiuni din trecut. Totuşi liniile de demarcaţie dintre dialecte nu sunt totdeauna clare, la fel de multe probleme apar şi atunci când se încearcă a face distincţie dintre limbă şi dialect.

    Referitor la cazul limbii române se vorbeşte despre existenţa a patru dialecte: un dialect nord-dunărean, numit şi dacoromân, prin care se înţelege limba română în sens restrâns, vorbită în regiunea carpato-dunăreană şi trei dialecte sud-dunărene: aromân (în Grecia, Albania, Bulgaria, Macedonia), meglenoromân (în Grecia, Macedonia, Serbia) şi istroromân (în nord-vestul Croaţiei). De fapt, statutul acestor dialecte este controversat. Datorită evoluţiei lor separate din ultimul mileniu şi datorită condiţiilor istorice şi culturale actuale, ele sunt considerate, de unii cercetători, limbi romanice autonome în raport cu limba română.

    Dialectologie

    Ramură a ştiinţei lingvistice care are drept obiect de studiu cercetarea limbii din punctul de vedere al diferenţierii teritoriale. Dialectologia studiază şi descrie varietăţile teritoriale ale unei limbi, adică graiurile, subdialectele şi dialectele. O cercetare dialectologică presupune înregistrarea materialului faptic pe teren prin metoda anchetei dialectale şi apoi interpretarea lui. Studierea graiurilor sau a dialectelor limbii se poate face ● din perspectivă monografică (studiul trăsăturilor lingvistice caracteristice unei varietăţi dialectale în raport cu limba literară şi cu celelalte forme de existenţă a limbii în alte arii) sau ● din perspectivă geografică (studiul distribuţiei spaţiale a fenomenelor dintr-o limbă).

    În funcţie de metodele aplicate şi de scopurile urmărite, dialectologia se ramifică în ● dialectologie sincronică (descrie varietăţile teritoriale actuale ale unei limbi, particularităţile lor lexicale, fonetice şi gramaticale, specificul funcţionării lor în condiţiile interacţiunii cu limba literară) şi ● dialectologie diacronică sau istorică (cercetează evoluţia dialectelor în istoria unei limbi şi constituirea lor).

    Diateză

     

    Dicţionar

    Lucrare care cuprinde unităţile lexicale ale unei limbi, aranjate, de cele mai multe ori, în ordine alfabetică (dar şi după alte criterii) şi care explică sensurile cuvintelor, prezintă informaţii de diferită natură despre acestea sau indică traducerea lor într-o altă limbă. Dicţionarul cuprinde un număr de cuvinte-titlu şi articole de dicţionar. Articolele de dicţionar pot conţine diferite tipuri de informaţii referitor la cuvântul-titlu: sensurile cuvântului, pronunţarea sau scrierea corectă, accentuarea cuvântului, etimologia lui, indicaţiile privind categoriile lui gramaticale etc.

    În funcţie de obiectul de descriere şi de scopul lor, dicţionarele se împart în ● dicţionare lingvistice şi ● dicţionare enciclopedice.

    Dicţionarele lingvistice descriu cuvintele unei limbi sub aspectul semnificaţiei lor, al scrierii şi pronunţării corecte, al originii, al structurii morfematice, al sferei de utilizare, al frecvenţei lor în limbă, al posibilităţilor combinatorii etc. Se întâlnesc mai multe feluri de dicţionare lingvistice, care se împart în funcţie de următoarele criterii: ● după numărul de limbi cuprinse: dicţionare monolingve (cele mai importante sunt dicţionarele explicative, care conţin informaţii privind sensurile cuvintelor) şi dicţionare bilingve sau plurilingve (explică termenii în două sau în mai multe limbi); ● după gradul de cuprindere a materialului lexical: dicţionare generale sau de tip tezaurus (cuprind tot vocabularul unei limbi) şi dicţionare speciale (conţin categorii aparte de unităţi lexicale selectate după principii tematice sau funcţionale: dicţionare terminologice, dicţionare de cuvinte dialectale, de neologisme, de arhaisme etc.); ● după modalitatea de descriere a cuvintelor: dicţionare etimologice, morfematice, ortografice, ortoepice, gramaticale, dicţionare de sinonime, de antonime, de omonime, de paronime, de frecvenţă, dicţionare de rime etc. Dintre toate tipurile de dicţionare lingvistice, o importanţă deosebită pentru cunoaşterea limbii o au dicţionarele explicative. Cel mai important dicţionar explicativ pentru limba română este: Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Bucureşti, 1975, 1978, reeditat şi în 1996.

    În dicţionarele enciclopedice sunt descrise conceptele şi obiectele sau fenomenele reflectate de acestea.

    Diftong

    Grup de două sunete (o vocală şi o semivocală) rostite în cadrul aceleiaşi silabe: ai (mai), ei (mei), ou (me-trou), ea (tea-că), ia (iar-bă). În funcţie de poziţia semivocalei faţă de vocală, diftongii pot fi clasificaţi în: ● ascendenţi (sau urcători), cu semivocala pe primul loc şi cu vocala pe locul al doilea: ia, ie, iu, oa (iar-nă, ie-pu-re, iu-te, soa-re, moa-ră) şi ● descendenţi (sau coborâtori), cu vocala pe primul loc şi cu semivocala pe locul al doilea: ai, ei, oi, ui, ou, (crai, zei, noi, gu-tui, co-pii, ca-dou). În limba română există nouă diftongi ascendenţi şi paisprezece diftongi descendenţi.

    Diminutiv

    Cuvânt format cu ajutorul unui sufix diminutival, care exprimă ideea de micime a obiectului şi are o nuanţă afectivă: căsuţă, pătuc, băieţel, floricică, frunzişoară.

    Distribuţie

    Totalitate a contextelor în care apare un fapt de limbă. Prin acest termen este denumită calitatea unei părţi de vorbire de a se combina cu alte cuvinte în propoziţie, deci capacitatea unei unităţi lexicale de a se asocia cu alte unităţi lexicale, capacitate care se actualizează în cadrul construcţiilor sintactice.

    Distribuţia este utilizată ca procedeu pentru definirea unităţilor lexicale, precum şi pentru diferenţierea lor. Astfel, verbul a trăi şi verbul a exista se deosebesc prin faptul că primul se asociază doar cu nume de animate: Omul cât trăieşte multe pătimeşte.; Dinozaurii au trăit în era mezozoică.; Prietenul meu trăieşte la ţară. Desigur, în cazul folosirii cu sens figurat, şi acest verb ar putea admite în poziţia subiectului un substantiv inanimat: Portretul acesta parcă trăieşte. În acelaşi timp, cel de al doilea verb se poate combina atât cu nume de animate (Există oameni care…), cât şi cu nume de inanimate (Acest oraş nu exista acum zece ani.; Există mai multe soiuri de trandafiri.) şi chiar cu substantive abstracte (Aceste lucruri există doar în imaginaţia ta.; Nu există altă soluţie.).