Cuprins

Dativ

Caz subordonat al substantivului, specific, de asemenea, cuvintelor din clasa numelui: pronume, adjectiv, numeral. Apare în contexte de tipul: a da, a cere, a spune, a aparţine ... cuiva. Răspunde la întrebarea cui? Este marcat cu ajutorul formelor de caz ale articolului substantival nehotărât (unui, unei, unor) şi ale celui hotărât (-lui, -i, -lor) şi prin desinenţă specifică la singularul substantivelor feminine (o casă – unei case, o floare – unei flori). Din punct de vedere formal, dativul, de cele mai multe ori, este omonim cu genitivul. Se deosebeşte de acesta prin termenul regent (apare în vecinătatea unui verb, a unui adjectiv, a unui adverb sau a unei interjecţii), prin prepoziţiile specifice şi prin funcţiile sintactice îndeplinite.

La substantiv şi la părţile de vorbire folosite cu valoare substantivală, dativul este unul dintre cazurile care se poate construi cu sau fără prepoziţie. Valoarea de bază exprimată de cazul dativ este cea de destinatar al acţiunii: Elevii i-au dăruit profesoarei flori.

Substantivul în dativ fără prepoziţie este cerut: ● de un verb: Harap-Alb mulţumeşte furnicii pentru ajutorul făgăduit. (I. Creangă), ● uneori, de un adjectiv: Pretutindeni stăpânea tăcerea prielnică somnului. (Z. Stancu) sau ● de un substantiv de origine verbală (acordarea de premii învingătorilor). El poate îndeplini următoarele funcţii sintactice: ● complement indirect: Dădu o poruncă ascuţită argatului molâu şi somnoros. (Cezar Petrescu); ● apoziţie: De aceea vă spun: plecaţi-vă de bună voie lui, împăratului tuturora! (V. Eftimiu).

Substantivul în dativ poate fi construit cu prepoziţiile: datorită, mulţumită, graţie. Dativul prepoziţional poate fi: ● complement instrumental: A reuşit datorită prietenilor săi.; ● complement circumstanţial de cauză: Munţii Carpaţi sunt mai uşor de trecut decât Alpii, datorită numeroaselor trecători.

Pentru exprimarea raportului de dativ la unele cuvinte invariabile după caz (unele numerale, substantive cu sens colectiv etc.), în limbă se folosesc construcţii prepoziţionale ale acuzativului. Pentru alcătuirea acestor construcţii echivalente cu dativul se foloseşte prepoziţia la (A repartizat cărţi la doi / numeroşi / o parte din elevi.) şi prepoziţia a când cuvintele invariabile sunt introduse printr-o prepoziţie care cere dativul (datorită a trei prieteni, contrar a ce promisese). În limba populară şi familiară construcţia cu prepoziţia la este folosită şi pentru exprimarea dativului unor substantive comune la plural: Dau mâncare la cai.; Spune numai la prieteni.

Dativ etic

Dativ al pronumelui personal, forma neaccentuată, folosit doar cu o valoare stilistică fără a avea funcţia de parte de propoziţie. Indică participarea afectivă a vorbitorului sau a ascultătorului la realizarea acţiunii: Aici mi-ai fost? Şi atunci voinicul mi ţi-l înşfacă odată pe zmeu şi când mi ţi-l trânteşte, îl bagă în pământ pană la brâu.

Dativ posesiv

Formă neaccentuată de dativ a pronumelui personal sau reflexiv cu sens de posesie şi cu funcţie sintactică de atribut. Dativul cu valoare posesivă este folosit în componenţa unor construcţii sintactice care includ un verb şi un substantiv, având funcţia sintactică de subiect, nume predicativ sau complement. Din punct de vedere sintactic, dativul posesiv este subordonat verbului, iar în plan semantic se subordonează substantivului, care semnifică obiectul posedat: Îşi laudă cioara puii. (Folclor). Pronumele îşi îndeplineşte funcţia sintactică de complement indirect, însă în planul conţinutului este sinonim cu un pronume posesiv, deci funcţionează ca un determinant al substantivului: Laudă cioara puii săi. Dativul poate apărea şi pe lângă un substantiv (În lunga-i viaţă a văzut multe. = În lunga sa viaţă a văzut multe.) sau pe lângă o prepoziţie (împrejuru-i, asupra-le). Aceste construcţii sunt însă învechite astăzi.

Declinare

1. Totalitatea modificărilor suferite de cuvintele din clasa numelui, modificări datorate variaţiei cuvintelor în raport cu numărul, cazul, determinarea (la substantiv) şi în raport cu genul, numărul, cazul (la adjectiv, numeral, pronume).

Totalitatea formelor prin care se exprimă categoriile gramaticale ale substantivului constituie flexiunea sau declinarea lui. Substantivul în limba română se declină numai cu ajutorul articolului substantival, de aceea se disting două tipuri de declinare: ● declinarea cu articol nehotărât (sau declinarea nearticulată) şi ● declinarea cu articol hotărât (sau declinarea articulată).

În acelaşi timp, există trei modele de declinare: ● declinarea substantivelor masculine; ● declinarea substantivelor feminine; ● declinarea substantivelor neutre. Aceasta de la urmă ar putea fi definită drept declinare mixtă, dat fiind că substantivele neutre se declină la singular după modelul substantivelor masculine, iar la plural, după cel al substantivelor feminine.

Anumite particularităţi de declinare prezintă substantivele nearticulabile enclitic. Din categoria substantivelor care nu se îmbină cu articolul hotărât fac parte: ● substantivele proprii masculine nume de persoane (Andrei, Gheorghe, Radu, Ştefănescu etc.); ● unele substantive proprii feminine nume de persoană (Carmen, Jeni, Lili, Mimi etc.); ● unele substantive comune simple sau compuse (nene, tanti, vodă, flămânzilă, ochilă, sărăcilă, michiduţă, ianuarie, februarie, martie, pierde-vară etc.).

Genitiv-dativul acestor substantive, care de altfel se folosesc numai cu forma de singular, se exprimă cu ajutorul elementului proclitic lui: (al, a, ai, ale) lui Ştefan; (al, a, ai, ale) lui Carmen; (al, a, ai, ale) lui iunie. Cu acelaşi element se formează şi genitiv-dativul unor substantive comune termeni de rudenie când sunt însoţite de adjective posesive conjuncte: lui frate-meu, lui tată-tău, lui bunicu-său. Pentru câteva dintre aceste substantive sunt posibile două forme de genitiv-dativ: una cu articolul hotărât enclitic şi alta cu elementul proclitic lui: badei / lui badea; tatei / lui tata; tătucăi / lui tătuca.

În ce priveşte declinarea adjectivelor, trebuie avut în vedere că adjectivul se declină numai împreună cu substantivul determinat. În cursul declinării, adjectivul poate sta după sau înaintea substantivului.

2. Clasificare morfologică a substantivelor care are în vedere seriile de flective specifice fiecărei subclase de cuvinte.

Denotaţie

Valoare conceptuală, cognitivă a unui cuvânt care reprezintă denumirea categoriei respective de obiecte. Este conţinutul semantic de bază al unităţii lexicale. În principiu, orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract, pe care îl denumeşte global. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie, iar sensurile respective se numesc sensuri denotative. Sensul denotativ este alcătuit dintr-un fascicul de trăsături distinctive; este sensul obişnuit al unui cuvânt, care este prezentat în dicţionarele explicative sub forma de definiţie lexicală a cuvântului: bărbat 1. Persoană adultă de sex masculin. 2. Om în toată firea. 3. Bărbat căsătorit considerat în raport cu soţia lui.

Denotaţia reuneşte elementele semantice cu valoare obiectivă, care nu manifestă dependenţă faţă de intenţia vorbitorilor. Denotaţia are un caracter stabil şi este, într-o măsură mult mai mare decât conotaţia, independentă faţă de context.

Derivare

Procedeu de formare a cuvintelor cu ajutorul afixelor (prefixe, sufixe) care se asociază la cuvintele de bază. Constă în adăugarea, suprimarea sau substituţia afixelor lexicale la cuvântul de bază. Derivarea cunoaşte următoarele tipuri de bază: ● derivarea progresivă (formarea de cuvinte noi prin adăugarea afixelor la cuvintele-bază), ● derivarea regresivă (formarea de cuvinte noi prin suprimarea afixelor). În funcţie de tipul afixului şi de modalitatea lui de ataşare la cuvântul-bază, în cadrul derivării progresive se disting: ● derivarea cu sufixe sau sufixarea, ● derivarea cu prefixe sau prefixarea, ● derivarea cu prefixe şi sufixe, aşa-numita derivare parasintetică.

Derivare parasintetică

Procedeu de formare a cuvintelor care constă în ataşarea simultană la acelaşi cuvânt-bază a unui prefix şi a unui sufix lexical: îm-bărbăt-a, îm-belşug-a, îm-bun-a, îm-pădur-i, în-durer-a, în-creng-ătură.

Derivare regresivă

Procedeu de formare a cuvintelor care constă în suprimarea din structura cuvântului de bază (sau a primitivului) a unor afixe cu valoare lexicală: câştig < a câştiga. Derivatele formate prin suprimarea sufixelor sunt substantive (agud < agudă, banan < banană, coacăz < coacăză, mandarin < mandarină, pisic < pisică, merceolog < merceologie, accept < accepta, astâmpăr < astâmpăra, blestem < blestema, greş < greşi, schimb < schimba), verbe (aloca < alocaţie, nemulţumi < nemulţumire, aniversa < aniversar, aniversare, radiofica < radioficare). Alţi termeni folosiţi pentru denumirea acestui fenomen sunt: derivare inversă sau derivare improprie.

Desinenţă

Element morfologic care se adaugă la tema unui cuvânt pentru a exprima anumite categorii gramaticale. În flexiunea numelui, desinenţa exprimă numărul şi cazul la substantiv şi genul, numărul şi cazul la adjectiv. În flexiunea verbului, prin desinenţă se exprimă numărul şi persoana. De exemplu, în forma de plural a substantivului case avem tema cas- (care, în acest caz, coincide cu radicalul) şi desinenţa -e (pentru cazul N.A., pl.); în forma verbală lucrezi se delimitează tema lucrez- şi desinenţa -i (pentru pers. 2, sg.)

Şi în cazul numelui, şi în cazul verbului, desinenţele exprimă simultan mai multe valori, de exemplu, desinenţa -a din forma verbala a dansa exprimă solidar următoarele două valori: numărul singular, pers. 1.

Există două modalităţi de realizare a desinenţei. Când forma sonoră a desinenţei apare în cuvânt, spunem că ea se realizează pozitiv, iar când această formă nu apare în cuvânt, ea se realizează negativ, constituind o desinenţă zero (marcată grafic ø). Despre acest tip de desinenţă se poate vorbi doar în cadrul unei opoziţii. De exemplu, în perechea zimbru / zimbri ambele numere sunt exprimate prin desinenţe realizate pozitiv (-u pentru singular şi -i pentru plural), iar în perechea ţarc-ø / ţarc-uri desinenţa de singular este realizată negativ, ca desinenţă zero, fiind identificată în raport cu desinenţa de plural -uri, care este marcată pozitiv.