Limba română - Cuv
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 8:14 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 12
Vizitatori: 12
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  •  

     

     

     

     

    Cuprins

     

     

    Cuvânt

    Unitate semnificativă a limbii care asociază o semnificaţie cu un component fonic. Este considerat drept unitatea lexicală de bază a vocabularului unei limbi. Diferitele definiţii ale cuvântului scot în evidenţă diverse aspecte ale acestui element. Astfel, din perspectiva teoriei semnelor, cuvântul este definit drept o unitate lingvistică având caracter de semn. În calitatea sa de semn lingvistic, cuvântul reprezintă o unitate bilaterală caracterizată prin două planuri: ● planul expresiei (structură fonică) şi ● planul conţinutului (semnificaţia). Sub aspect funcţional, deci când se are în vedere capacitatea cuvântului de a fi folosit ca element de construcţie al propoziţiilor, acesta este definit ca o unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor şi un sens, susceptibilă de o utilizare gramaticală. Atunci când se pune accentul pe aspectul comunicativ, cuvântul este calificat drept o unitate dintre un complex sonor la care se asociază un sens şi care este aptă să îndeplinească o anumită funcţie în procesul de comunicare.

    Complexul sonor reprezintă forma cuvântului şi este constituit din sunete, redate grafic prin litere. Semnificaţia are la bază un concept. De exemplu, cuvântul casă este alcătuit din fonemele /c/, /a/, /s/, /ă/ şi are sensul „clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului”. Relaţia dintre cele două planuri este arbitrară, fiind stabilită prin tradiţie şi fixată prin intermediul unor norme. Între cuvânt şi ceea ce denumeşte el nu există o relaţie motivată.

    Prin cuvânt se înţelege un grup de sunete (uneori şi un singur sunet) considerat prin tradiţie o unitate autonomă a limbii, fiind asociat în mod constant cu un sens şi care este utilizat în conformitate cu normele gramaticale ale limbii.

    Cuvântul ca unitate a limbii se defineşte prin următoarele trăsături: ● structură fonematică şi morfematică proprie; ● un anumit conţinut lexical; ● relaţie de solidaritate dinte forma şi conţinutul său; ● utilizare în conformitate cu normele gramaticale; ● autonomie; ● posibilitatea de a fi utilizat de vorbitori în procesul de comunicare. Astfel, un cuvânt se caracterizează, în primul rând, printr-un anumit mod de organizare sub aspectul structurii fonematice (poate fi descompus în elemente de expresie subordonate, fonemele), morfematice (e constituit dintr-un ansamblu de morfeme) şi semantice (cuprinde un ansamblu de sensuri de natură lexicală şi gramaticală). În al doilea rând, în cadrul cuvântului se constată asocierea unei forme, care este manifestarea lui sonoră, cu un anumit conţinut. Fără asocierea dintre aceste două laturi ale cuvântului nu putem vorbi de existenţa lui. Una dintre trăsăturile esenţiale ale cuvântului este considerată a fi totuşi autonomia, prin care se înţelege capacitatea lui de a fi scos dintr-un context şi de a fi utilizat în alte contexte, fără a-şi pierde semnificaţia iniţială. În sfârşit, o combinare dintre un complex sonor şi o semnificaţie nu capătă statutul de cuvânt în limbă decât în măsura în care există posibilitatea ca el sa fie descifrat şi înţeles de toţi indivizii unei colectivităţi.

    În planul expresiei, cuvântul se caracterizează prin faptul că poate fi alcătuit din unul sau mai multe morfeme, elemente minimale de expresie dotate cu conţinut lexical sau gramatical. Cuvântul presupune un element central de expresie, numit rădăcină, şi, eventual, alte unităţi purtătoare de semnificaţie gramaticală, numite, cu un termen generalizator, afixe. În cazul părţilor de vorbire flexibile, orice cuvânt este reprezentat în limbă printr-un ansamblu de forme. El există şi funcţionează prin formele sale. De exemplu, cuvântul frunză, cu sensul „organ principal al plantei, care îi serveşte la respiraţie, la transpiraţie şi la asimilaţie, format, de obicei, dintr-o foaie verde prinsă de tulpină printr-o codiţă” e folosit la formele: frunză, frunze, frunza, frunzele, frunzei, frunzelor. În planul analizei lingvistice, în cadrul acestui ansamblu de forme flexionare ale cuvântului, se delimitează, pentru fiecare parte de vorbire, o formă reprezentativă pentru cuvântul respectiv, care este numită formă-tip. Deci forma cuvântului poate suferi modificări fără ca sensul lexical să se modifice. Acest lucru este posibil doar în cazul cuvintelor flexibile (om – oameni; negru – neagră; a scrie – scriu – scriam – scrisesem – voi scrie). La cuvintele neflexibile forma rămâne neschimbată (aşa, cum, pe, şi, fiindcă, vai).

    Planul semantic al cuvântului e constituit din semnificaţii de natură diferită având grade de abstractizare diferite. Se delimitează, pe de o parte, ● un sens lexical (trimite la anumite noţiuni) şi, pe de alta, ● sensurile gramaticale (sunt exprimate prin flexiune şi trimit la anumite raporturi, legături dintre noţiuni). În structura semantică a cuvintelor autosemantice se distinge şi un sens categorial general (obiect, însuşire, acţiune, proces, caracteristică a acţiunii), în funcţie de care cuvântul este repartizat la o anumită parte de vorbire. Prin sensul său lexical cuvântul denumeşte sau semnifică ceva, adică are un semnificat. Între sensul cuvântului şi ceea ce semnifică el nu există o legătură naturală, ci una arbitrară.

    Funcţia de bază a cuvântului este cea nominativă. În realitate, nu toate cuvintele au această funcţie. Ea este proprie doar cuvintelor autosemantice (sau pline). În acelaşi timp, cuvintele auxiliare (prepoziţiile, conjuncţiile) au doar un rol gramatical servind la stabilirea legăturii dintre cuvinte sau propoziţii. Ele se numesc cuvinte sinsemantice.

    Cuvintele se clasifică în funcţie de mai multe criterii: ● după conţinutul exprimat (cuvinte noţionale, pline şi cuvinte vide, gramaticale), ● după trăsăturile fonetice (cuvinte accentuate şi cuvinte neaccentuate), ● după particularităţile morfologice (cuvinte flexibile şi neflexibile; cuvinte simple şi compuse; cuvinte derivate şi nederivate), ● după rolul lor în propoziţie (cuvinte cu rol de parte de propoziţie şi cuvinte cu rol gramatical), ● din punct de vedere semantic (cuvinte monosemantice şi cuvinte polisemantice), ● după origine (cuvinte moştenite, cuvinte împrumutate din ale limbi şi cuvinte formate pe terenul limbii române), ● din punctul de vedere al sferei de utilizare (termeni, cuvinte dialectale, elemente de jargon) etc.

    Datorită faptului ca este definit de trăsături multiple, cuvântul este analizat, în lingvistică, din diferite puncte de vedere: fonetic, lexico-semantic, morfologic, sintactic etc.

    Cuvânt autosemantic

    Cuvinte pline sau cuvinte ale vocabularului. Acestea sunt cuvintele care au sens lexical şi pot îndeplini, în propoziţie, funcţia sintactică de parte de propoziţie. Din categoria dată fac parte substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele şi adverbele.

    Cuvânt auxiliar

     

    Cuvânt-bază

     

    Cuvânt care serveşte ca element de plecare în formarea altor cuvinte prin derivare. De exemplu, cuvintele-bază pentru derivatele copilaş, prietenie, frumuşel, iepureşte, a îmbrăţişa sunt copil, prieten, frumos, iepure, braţ.

    Cuvânt compus

    Cuvânt format prin combinarea a două sau a mai multor cuvinte existente independent în limbă şi care şi-au pierdut sensul iniţial, ajungând să exprime o nouă noţiune: câine-lup, puşcă-mitralieră, miazănoapte, bună-cuvinţă, ciuboţica-cucului.

    Există două modalităţi de scriere a cuvintelor formate prin compunere. Ele se pot scrie separat, fiind unite prin cratimă, ori într-un singur cuvânt. Criteriul în funcţie de care se stabileşte modalitatea de scriere a cuvintelor compuse este gradul unităţii lor semantice şi morfologice. Cuvintele în care termenii îşi păstrează, într-o anumită măsură, individualitatea se scriu cu cratimă: floarea-soarelui, gură-spartă, vorbă-lungă, pierde-vară, Calea-Robilor. Cuvintele compuse care se caracterizează printr-un grad sporit de sudură a termenilor componenţi se scriu într-un singur cuvânt (bunăvoinţă, miazăzi, untdelemn, atotcuprinzător, clarvăzător, pursânge). În unele cazuri, se consideră cuvinte compuse şi formaţii care sunt scrise separat, fără a fi unite prin cratimă. Din categoria data fac parte prepoziţiile şi conjuncţiile compuse: de la, de pe, de lângă; ca să.

    Cuvânt derivat

    Cuvânt constituit prin ataşarea la radical a unui afix derivativ cu rol lexical. Afixele cu ajutorul cărora se formează cuvintele derivate sunt sufixe şi prefixe. Derivate sunt deci cuvintele formate prin derivare cu sufix sau cu prefix de la un cuvânt de bază. De exemplu, cuvântul pădurar este format de la cuvântul-bază pădure cu ajutorul sufixului derivativ -ar. În acelaşi timp, verbul a desface e constituit din radicalul face la care se adaugă prefixul derivativ des-. Se delimitează substantive derivate (ameţ-eală, fotbal-ist, copil-ărie, seceră-toare, tiner-et, învăţ-ătură, voi-nţă, cojoc-el, cărt-icică), adjective derivate (bărbăt-esc, fric-os, delu-ros, frumuş-el, ardel-ean, oland-ez, ne-drept), verbe derivate (a brăzd-a, a atenţ-iona, a sfăt-ui, a pre-vedea) şi adverbe derivate (prieten-eşte, târ-âş).

    Cuvânt flexibil

    Cuvânt care îşi schimbă forma în raport cu anumite categorii gramaticale. În limba română cuvinte flexibile sunt: substantivele, adjectivele, pronumele, numeralele, verbele. Cuvintele flexibile există în limbă ca un ansamblu de forme flexionare.

    Cuvânt neregulat

    Cuvânt care nu urmează regulile curente de formare. Acest fel de cuvinte au o flexiune diferită de tipurile majoritare şi uşor analizabile.