Limba română - Con
Limba română
Marţi, 2016-12-06, 8:54 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 29
Vizitatori: 28
Utilizatori: 1
prichindel

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Cuprins

    Consoană

    Sunet al vorbirii format mai ales din zgomote. Consoanele se produc în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea totală şi deschiderea bruscă sau prin strâmtarea acestuia. Consoanele se formează prin blocarea temporară sau prin împiedicarea emisiei aerului în timpul vorbirii. În limba română sunt 22 de consoane: p, b, t, d, k, g, f, v, s, z, ş, j, č, ğ, k’, g’, h, ţ, m, n, l, r. Consoanele se clasifică din mai multe puncte de vedere. După modul de articulare, consoanele se împart în: ● ocluzive (se formează prin închiderea şi deschiderea bruscă a cavităţii bucale; în timpul rostirii lor se întrerupe pe un moment emisia aerului): p, b, t, d, k, g, k’, g’; ● fricative (se formează prin strâmtarea canalului fonator): f, v, s, z, ş, j, h; ● africate (la începutul rostirii lor aparatul fonator se închide şi apoi se deschide treptat, nu brusc): č, ğ, ţ. După locul de articulare, se delimitează următoarele clase de consoane: ● bilabiale: p, b, m; ● labio-dentale: f, v; ● dentale: t, d, s, z, ţ, n, l, r; ● prepalatale: ş, j, č, ğ; ● palatale: k’, g’; velare: k, g; ● laringale: h. După sonoritate, consoanele se împart în două clase: ● consoane surde: p, t, k, f, s, ş, č, k’, h, ţ; ● consoane sonore: b, d, g, v, j, z, ğ, g’, h, l, m, n, r. În cadrul acestei subclase se mai delimitează şi grupa sonantelor: l, m, n, r, care prezintă un zgomot slab de fricţiune.

    Context comunicativ / situaţional

    Componentă a actelor verbale care cuprinde împrejurările extralingvistice în care se produce actul de comunicare (timpul, locul, cadrul psihologic şi social). Contextul comunicativ este o condiţie obligatorie pentru desfăşurarea cu succes a actului de comunicare. Orice mesaj, pentru a fi înţeles, are nevoie de un context situaţional.

    Contextul situaţional include ansamblul elementelor relevante în situaţia de comunicare dată: ● condiţiile în care se desfăşoară actul de comunicare; ● locul şi momentul comunicării; ● interlocutorii (identitatea, rolul şi statutul social relativ al lor); ● relaţiile dintre ei; ● supoziţii despre cunoştinţele comune împărtăşite, despre ceea ce interlocutorii ştiu sau consideră de la sine înţeles, despre opiniile şi intenţiile lor în situaţia dată; ● situaţia descrisă. Termenul este utilizat în cercetările de pragmatică pentru a evidenţia mesajul cunoscut ambilor participanţi la comunicare, emiţătorului şi receptorului, mesaj care contribuie la înţelegerea şi interpretarea corectă a informaţiei de către receptor.

    Context lingvistic

    Ansamblul unităţilor precedente şi următoare în vecinătatea cărora apare o unitate de limbă. Într-un sens larg, prin context se înţelege textul din jurul unui fapt de limbă (cuvânt, propoziţie, frază, fragment de text). Deci contextul reprezintă un fragment de text format din vecinătăţile lingvistice ale unei unităţi de limbă (fonem, morfem, cuvânt, expresie etc.), supuse analizei, care îi condiţionează prezenţa, forma sau funcţia. De exemplu, în enunţul Timpul zboară repede. pentru cuvântul timpul contextul este …zboară repede, iar pentru cuvântul zboară contextul este reprezentat prin cuvintele timpul … repede şi, în sfârşit, pentru cuvântul repede contextul este timpul zboară…

    Dat fiind că textul are o desfăşurare liniară, elementele care alcătuiesc contextul unei unităţi de limbă, după poziţia lor faţă de aceasta, pot reprezenta: ● contextul de dreapta (este notat, de obicei, prin simbolul –X), ● contextul de stânga (notat prin simbolul X–) şi ● cadrul contextual (este simbolizat prin X – Y, unde X şi Y sunt vecinătăţile).

    Pentru fiecare dintre unităţile lingvistice, contextul şi limitele sale pot fi diferite şi depind de natura unităţii supuse analizei. Astfel, pentru un sunet contextul este reprezentat prin silabă, iar pentru un cuvânt contextul este realizat prin sintagmă sau propoziţie. Contextul este important prin faptul că face posibilă dezvăluirea esenţei unei unităţi lingvistice, ceea ce permite precizarea valorii cu care aceasta este folosită în procesul de comunicare. De exemplu, în cazul unei unităţi lexicale, în calitate de context va apărea fragmentul de text considerat a fi suficient pentru determinarea sensului lexical al acesteia. Contextul este factorul esenţial în cazul diferenţierii sensurilor cuvintelor polisemantice, deci pentru a se preciza sensul cu care este folosit un anumit cuvânt (fiecare sens al cuvântului polisemantic presupune un context specific). În acelaşi timp, contextul este relevant mai ales în ce priveşte analiza unităţilor de limbă. Identificarea contextelor de ocurenţă (apariţie) a unei unităţi lingvistice este un procedeu utilizat pentru definirea unităţilor limbii şi reducerea variantelor, pentru stabilirea inventarului de invariante şi clasificarea acestora.

    Se delimitează mai multe tipuri de context. În primul rând, se face distincţie între: ● contextul lingvistic (verbal) şi ● contextul extralingvistic (non-verbal). Pe de altă parte, contextele de natură lingvistică, în funcţie de gradul de complexitate, se împart în: ● contexte minime şi ● contexte maxime. O distincţie asemănătoare, însă care are în vedere nu numai gradul de extindere a contextului, ci şi specificul acestuia, este cea care face deosebire între ● microcontext (cea mai mică secvenţă de text prin care se poate ilustra o valoare a unei forme sau o relaţie sintactică) şi ● macrocontext (vecinătate mai largă care permite stabilirea funcţiei elementului analizat în raport cu întreg texul). Rezultatele la care se poate ajunge prin luarea în considerare a diferitor tipuri de context sunt diferite. De exemplu, cuvintele-cheie ale unui text pot fi identificate doar apelând la macrocontext. Acest termen este frecvent utilizat în stilistică, desemnând ansamblul de date contextuale care îi permit cititorului să facă diverse analogii pe parcursul lecturii. Sinonim: vecinătate.

    Conversiune

    Unul dintre procedeele interne de formare a cuvintelor, alături de derivare şi compunere. Constă în formarea unui cuvânt nou prin trecerea de la o clasă lexico-gramaticală la alta fără ataşarea unor afixe derivative. În acest caz, cuvântul este utilizat într-un context nou, ceea ce implică schimbarea funcţiei sintactice şi admiterea unor determinanţi nespecifici bazei: Lucrează bine. – Binele nu se uită. În primul enunţ cuvântul bine este adverb, în cel de al doilea, el devine substantiv. Cele două valori ale adverbului sunt actualizate prin poziţia sintactică ocupată de acest cuvânt: în primul caz, adverbul determină un verb şi îndeplineşte funcţia sintactică de complement circumstanţial (funcţie sintactică specifică adverbelor), iar în cel de al doilea el funcţionează ca subiect (funcţie sintactica proprie substantivelor). Trecând în clasa substantivului, un cuvânt este compatibil şi cu determinanţii specifici acestei părţi de vorbire. De exemplu, adjectivul rănit (din ostaş rănit) se poate substantiviza şi ca urmare se combină cu determinanţi de tip substantival: acest rănit, doi răniţi, rănitul care abia se mişcă etc.

    Pe lângă schimbările sintactico-semantice, conversiunea unităţilor lexicale implică şi modificări morfologice. Schimbându-şi clasa lexico-gramaticală, cuvântul pierde trăsăturile morfologice proprii clasei din care a făcut parte şi capătă caracteristicile morfologice ale noii clase. Astfel, substantivizarea adjectivelor, a numeralelor sau a adverbelor se manifestă şi prin schimbarea comportamentului lor morfologic. Ele devin compatibile cu afixele flexionare de tip substantival, adică pot primi articolul substantival (leneşul, un leneş, cel leneş) şi participă la realizarea opoziţiilor de număr, caz, determinare. De exemplu, ca urmare a trecerii adverbului bine în clasa substantivului, el devine flexibil (primeşte articolul substantival hotărât -le ca marcă a categoriilor de număr, caz, determinare). În acelaşi timp, adjectivul folosit ca adverb îşi pierde caracterul flexibil şi devine invariabil (Scrie frumos.). Tot aşa substantivele care devin adverbe (iarna, vara, primăvara, dimineaţa, noaptea) sunt invariabile: Vara copii pleacă la bunici, la ţară.

    Conversiunea cuprinde mai multe tipuri care diferă în funcţie de clasele de cuvinte legate prin acest procedeu, adică de orientarea procesului de formare a cuvântului nou, de exemplu, de la adjectiv spre substantiv (un om bătrân – bătrânul), de la adjectiv spre adverb (băiat frumos – scrie frumos) etc. După clasa morfologică în care intră noul cuvânt, se delimitează următoarele feluri de conversiune: substantivizare (trecerea altor cuvinte în clasa substantivului), adjectivizare (trecerea altor cuvinte în clasa adjectivului), adverbializare (trecerea altor cuvinte în clasa adverbului), conjuncţionalizare şi prepoziţionalizare. Când se ia în considerare clasa de origine, în cadrul fiecărui tip de conversiune se delimitează mai multe forme concrete. Astfel, de exemplu, se delimitează mai multe tipuri de substantivizare: a adjectivului, a pronumelui, a numeralului, a adverbului, a interjecţiei. Cele mai productive modele de conversiune în limba română sunt substantivizarea adjectivelor şi adverbializarea adjectivelor.

    Cumul

    Deţinere de către o unitate lingvistică a mai multor valori sau funcţiuni.