Limba română - Com
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 6:20 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 9
Vizitatori: 9
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Cuprins

    Compunere

    Procedeu de formare a unităţilor lexicale noi din două sau mai multe cuvinte întregi care există şi independent în limbă. În română, este un procedeu de formare a cuvintelor noi mai puţin productiv decât în alte limbi. Prin compunere se pot forma: substantive (inginer-şef, oţel-beton, zi-lumină, coada-calului, ochiul-boului, gura-leului, bou-de-baltă, trei-fraţi-pătaţi, bunăstare, botgros, iarbă-albă, coate-goale, rea-voinţă, pierde-vară, fluieră-vânt), adjective (albastru-deschis, verde-deschis, sud-american, macedoromân, atotcuprinzător, cumsecade), verbe (a binecuvânta), adverbe (azi-dimineaţă, ieri-noapte, mâine-seară, orişicând), pronume (dumneavoastră, oricare, oricine), numerale (doisprezece, douăzeci, cincizeci, tustrei), prepoziţii (deasupra, dedesubt, despre, dincolo), conjuncţii (căci, deoarece, deşi, fiindcă).

    Uneori se face distincţie între ● compunerea propriu-zisă, sau din cuvinte întregi (tren-fulger, iarba-fiarelor, laptele-cucului, mână-spartă, şarpe-cu-clopoţei, încurcă-lume, soare-apune) şi ● compunerea cu elemente de compunere, sau din teme sau cuvinte care nu pot avea autonomie (aerogară, autostradă, hidroavion, macromoleculă, microanaliză).

    Conjugare

    Conjugarea verbelor pronominale

    Conjunctiv

    Conjuncţie

    Parte de vorbire auxiliară, neflexibilă care leagă două propoziţii în cadrul frazei sau două părţi de propoziţie de acelaşi fel în cadrul propoziţiei. Conjuncţiile, la fel ca şi prepoziţiile, sunt cuvinte neflexibile, ele nu se conjugă şi nici nu se declină. De asemenea, ele nu pot îndeplini singure funcţia unei părţi de propoziţie. Ele doar leagă părţi de propoziţie sau propoziţii, exprimând raporturile sintactice de coordonare (în propoziţie şi în frază) şi de subordonare (numai în frază) stabilite între unităţile respective.

    Conjuncţiile au rol de cuvinte ajutătoare în sintaxă. Ele exprimă: ● raportul sintactic de coordonare: a) între două părţi de propoziţie: Am cumpărat cărţi şi caiete.; E deştept şi foarte talentat.; b) între două propoziţii: Deschide cartea şi citeşte!; c) între o parte de propoziţie şi o propoziţie: Am studiat documentele din acea perioadă şi ce a mai fost publicat în presă.; ● raportul sintactic de subordonare între o regentă şi subordonata ei: A spus că nu poate veni.; M-a întrebat dacă am fost la ore.

    După structură, conjuncţiile se împart în: ● conjuncţii simple (cele care sunt alcătuite dintr-un singur cuvânt sau cele care au aspectul unui singur cuvânt, deşi includ în structura lor mai mulţi termeni sudaţi) şi ● conjuncţii compuse (constau din două sau mai multe cuvinte). Sunt simple: conjuncţiile primare (neanalizabile): , căci, ci, dacă, dar, deci, iar, nici, or, ori, sau,, şi; conjuncţiile formate prin conversiune, care, la rândul lor, sunt de mai multe feluri: a) provenite din adverbe: când (condiţional), cât (consecutiv), cum (cauzal), parcă (modal), unde (cauzal); b) provenite din prepoziţii: de, până; c) provenite din pronume: însă; d) provenite dintr-o formă verbală: fie; e) conjuncţiile formate din alte părţi de vorbire care au termenii sudaţi: aşadar, deoarece, deşi, fiindcă, încât, întrucât. Din categoria conjuncţiilor compuse fac parte numai conjuncţiile cu termenii nesudaţi, în care se disting clar elementele componente: cum că, de să, ca … să, încât să.

    După semnificaţia şi după rolul lor gramatical, conjuncţiile pot fi clasificate în două categorii: ● conjuncţii coordonatoare (cele care stabilesc raporturi de coordonare între părţile de propoziţie sau între propoziţiile din frază) şi ● conjuncţii subordonatoare (cele care stabilesc raporturi de subordonare între propoziţiile din frază). Să se compare: Toma Novac îşi simţea mintea limpede şi liniştită, ca după o odihnă binefăcătoare. (L. Rebreanu); Era un vis foarte frumos, dar foarte trist. (M. Eliade); Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. (Al. Vlahuţă); Eu i-am spus că toţi pomii au suflet. (M. Eliade).

    Spre deosebire de prepoziţii, care intră în componenţa părţilor de propoziţie pe care le introduc, conjuncţiile sunt plasate, de obicei, între cele două unităţi sintactice: Adevărul e că fără plante, fără flori viaţa n-ar fi existat pe pământ. (V. Voiculescu); Era desculţ, căci vremea era caldă încă. (M. Sadoveanu); Vă dau timp până mâine, să vă gândiţi mai bine. (Camil Petrescu).

    În ce priveşte locul lor în propoziţie, conjuncţiile coordonatoare stau, de regulă, între elementele pe care le introduc – părţi de propoziţie sau propoziţii –, aflându-se, de fapt, în faţa celui de al doilea termen: Nu plouase de mult şi pe alocuri praful era de o palmă. (M. Eliade). În cazul conjuncţiilor repetate – folosite în perechi sau în serii mai mari – ele apar înaintea fiecărui termen introdus: De obicei reuşea să împace şi capra, şi varza. (Camil Petrescu); Nici ameninţările, nici rugăminţile nu l-au înduplecat să iasă. (V. Voiculescu). Excepţie fac conjuncţiile aşadar, deci şi însă care au o topică liberă: A întârziat, n-a reuşit deci să meargă împreună cu noi.

    Conjuncţiile subordonatoare se află, de obicei, la începutul propoziţiilor subordonate: Duceţi-vă pe la casele voastre, că înserează. (V. Eftimiu); Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă: că orice cântec are un sfârşit. (O. Paler). În cazuri foarte rare, câteva conjuncţii subordonatoare pot apărea în propoziţii principale exclamative: Că nu mai vine odată!; De-ar veni mai repede vara!

    În practica analizei gramaticale, conjuncţiile coordonatoare se lasă în afara unităţilor pe care le leagă, iar cele subordonatoare intră în structura subordonatelor pe care le introduc şi a căror valoare o reprezintă: Drumurile /şi/ potecile erau pustii. (M. Sadoveanu); Îmi permiteţi /să spun şi eu ceva? (G. Călinescu).

    Conjuncţii coordonatoare

    Conjuncţiile care leagă părţi de propoziţie de acelaşi fel sau propoziţii independente. După valoarea lor, se disting următoarele tipuri de conjuncţii coordonatoare: ● conjuncţii copulative (cele care exprimă un raport de asociere dintre diferite obiecte, însuşiri, evenimente): şi, nici, iar („şi”) – luna şi soarele; harnică şi ascultătoare.; Afară tună şi fulgeră.; ● conjuncţii adversative (cele care exprimă un raport de opoziţie fără excludere): ci, dar, iar, însă, or („însă”) – El e mic, dar voinic.; Noi lucrăm, iar ei se plimbă.; ● conjuncţii disjunctive (cele care exprimă un raport de excludere): fie, ori, sau – alb sau negru; ori unul, ori altul.; Mergi sau rămâi?; ● conjuncţii concluzive (cele care exprimă o concluzie, o urmare): aşadar, deci, dar („deci”) – E tânăr, deci fără experienţă.; Ai învăţat, deci vei reuşi.

    Conjuncţii subordonatoare

    Conjuncţiile care exprimă raportul de subordonare în cadrul frazei legând subordonata de regenta ei. Ele introduc propoziţii subordonate subiective, predicative, completive directe, completive indirecte, precum şi unele tipuri de subordonate circumstanţiale.

    După numărul de raporturi exprimate, conjuncţiile subordonate sunt de două feluri: conjuncţii subordonatoare cu valori multiple sau polivalente (sunt cele care exprimă două sau mai multe feluri de raporturi, ele introduc subordonate subiective, predicative, atributive, completive directe, indirecte, precum şi unele tipuri de subordonate circumstanţiale): ca … să, că, dacă, de, să: Le place să facă din ţânţar armăsar. (L. Rebreanu); Mai greu era să-i scoată sticleţii din capul fetei. (Cezar Petrescu); Vă dau timp până mâine, să vă gândiţi mai bine. (Camil Petrescu); ● conjuncţii subordonatoare specializate (sunt cele care au o valoare unică, stabilind un singur tip de raport sintactic, adică introduc un anumit tip de subordonate). Există următoarele subclase de conjuncţii subordonatoare specializate pentru exprimarea raporturilor sintactice: ● de timp: până, cum Până nu vine el, noi nu putem pleca.; ● de mod: precum, parcă Am făcut precum mi s-a spus.; ● de cauză: căci, deoarece, fiindcă, întrucât, unde, cum – N-am cumpărat nimic fiindcă n-am avut bani.; ● de consecinţă: încât, cât – E atât de întuneric, încât nu se vede la doi paşi.; ● de concesie: deşiDeşi l-am rugat, nu a vrut să mă asculte.

    Conjuncţiile subordonatoare exprimă diverse raporturi de subordonare şi pot introduce atât subordonate necircumstanţiale, cât şi subordonate circumstanţiale.

    Subordonatele necircumstanţiale sunt introduse cu ajutorul conjuncţiilor: ca … să, că, dacă, de, să şi pot fi: ● propoziţii subiective: Rămânea să se facă haiduci… (Camil Petrescu); Că mai supravieţuiseră potopului de catran, rămânea o minune vrednică de mirare. (Cezar Petrescu); ● propoziţii predicative: Scăparea mea a fost că a început războiul. (I. Agârbiceanu); ● propoziţii atributive: Teama că se rătăcise îi îngheţă sângele în vine. (Em. Gârleanu); ● propoziţii completive directe: Biata mamă a crezut că înnebuneşte de bucurie. (Camil Petrescu); ● propoziţii completive indirecte: Eram sigur că vrea să mă prăpădească. (L. Rebreanu); ● propoziţii completive de relaţie: dacă, de Să verificăm rezultatele, dacă sunt corecte.; ● propoziţii completive de opoziţie: când, dacă, unde Dacă până mai ieri a fost bine şi cald, astăzi bate vântul şi e frig.

    Propoziţiile subordonate circumstanţiale care pot fi introduse cu ajutorul conjuncţiilor sunt de următoarele feluri: ● de mod: precum, parcă: Toată ziua de sâmbătă îşi ascunse mânia parcă nici n-ar bănui nimic-n lume. (L. Rebreanu); ● de cauză: că, căci, cum, dacă, deoarece, fiindcă, întrucât, când, undeEra mare nevoie de ploaie la porumb, căci nu mai plouase de la mijlocul lui iulie. (Camil Petrescu).; Cum erau grăbiţi să-şi astâmpere foamea, nu mă luară în seamă. (Z. Stancu); ● de scop: ca să, de, săTrec de trei ori pe zi, să văd cum stau lucrurile. (Cezar Petrescu); ● de consecinţă: ca să, că, de, de să, încât, încât să, săIzbitura a fost atât de puternică, încât turcii s-au împrăştiat odată cu lăsarea nopţii, lăsând prin vâlcelele din jos de sat alte câteva sute de morţi… (Camil Petrescu); ● de condiţie: dacă, de, săDacă ai fi tu acasă, am avea şi noi un sprijin. (L. Rebreanu); ● de concesie: dacă, de, deşi, săDeşi e înalt, cerul e întreg acoperit de nori ca de plumb. (Camil Petrescu).

    Conotaţie

    Adăugare a unui sens particular, afectiv, expresiv, familiar, uneori chiar ocazional, determinat de sensul obişnuit. Conotaţia cuprinde, aşadar, valorile secundare, eterogene ale semnificaţiei unui cuvânt. Ea are, de obicei, un caracter convenţional şi este acceptată prin tradiţie de către vorbitorii limbii române. Unele valori sunt consacrate ca atare de normă. De exemplu, denotaţia substantivului vulpe este ‘un mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roşcată, cu coada lungă şi stufoasă, iar conotaţia trimite la o persoană vicleană. De fapt, cele mai multe nume de animale (bou, catâr, câine, căprioară, leu, măgar, miel, oaie, lup, urs), precum şi unele nume de păsări (curcă, găină, gâscă, vultur, uliu) au o dublă utilizare: una pentru a denumi vietăţile respective, alta pentru a desemna persoane, reliefând expresiv caracteristici pozitive sau negative ale persoanelor. Alteori, valorile conotative ale unui cuvânt pot fi restrânse la anumite situaţii particulare.

    Conotaţia este în strânsă legătură cu denotaţia şi reprezintă o valoare suplimentară sugestivă. Ea presupune o relaţie indirectă între cuvânt şi obiect. Valorile conotative, spre deosebire de cele denotative, sunt mai dependente de context. Astfel, valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context. De exemplu, cuvântul cap are în limba română, pe lângă sensul denotativ „sediu al inteligenţei” şi valoarea conotativă de „origine a unor activităţi”, care poate fi actualizată doar în contexte de tipul El este capul tuturor relelor. După cum se poate vedea, valoarea conotativă în cauză este motivată de un anumit context. Această idee este însă sugerată pornind de la anumite însuşiri ale obiectului desemnat prin acest cuvânt. Conotaţia se realizează cu ajutorul figurilor de stil (metafora, metonimia, sinecdoca) prin care se poate produce o evoluţie semantică a cuvântului. Deci, ca urmare a unor astfel de utilizări, cuvântul poate obţine un sens nou.