Limba română - Cazul
Limba română
Marţi, 2016-12-06, 8:55 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 29
Vizitatori: 28
Utilizatori: 1
prichindel

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Înapoi                           Cuprins                         Înainte

     

    Cazul

    1. Cazul exprimă relaţiile substantivului cu celelalte cuvinte din propoziţie; este deci un indice al funcţiilor sintactice ale substantivului.

    Substantivul are cinci cazuri: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ şi vocativ.

    Cele mai generale caracteristici ale cazurilor sunt:

     

    Cazul                          Întrebarea cazuală          Funcţia sintactică cea mai frecventă

    1. N.                                   cine?, ce?                          Subiect, nume predicativ, apoziţie

    2. G.                                   al (a, ai, ale) cui?              Atribut

    3. D.                                   cui?                                 Complement indirect

    4. A.                                    pe cine?, ce?                    Complement direct

    5. V.                                                                         Cazul adresării directe

     

    Formele de caz ale substantivului

    2. Din punct de vedere formal, cazurile substantivului sunt omonime două câte două. Astfel, cazurile nominativ şi acuzativ sunt total identice. Se deosebesc numai prin condiţiile de utilizare şi prin valorile exprimate.

    Coincid de asemenea şi formele cazurilor genitiv şi dativ. Ele diferă prin raporturile sintactice exprimate şi prin faptul că, în anumite contexte, cazul genitiv poate include în structura sa articolul genitival al, a, ai, ale.

    3. Cazurile substantivelor se exprimă cu ajutorul următoarelor mijloace gramaticale:

    a) articolul substantival hotărât (-l, -a, -i, -le, -lui, -i, -lor) şi nehotărât (un, o, nişte, unui, unei, unor); diferenţiază forma de N.A. de cea de G.D.

    b) desinenţa cazuală însoţită uneori şi de alternanţa sunetelor (realizează distincţia dintre cele două perechi de cazuri – N.A şi G.D. – numai la substantivele feminine la singular; prin desinenţe specifice se caracterizează şi unele forme ale cazului vocativ).

    În funcţie de capacitatea substantivelor de a-şi schimba desinenţa după cazuri, se disting două clase flexionare de bază:

    ● substantivele masculine şi neutre cu o desinenţă pentru toate cazule la singular şi alta pentru toate cazurile la plural:

                         sg.                                   pl.

    N.A.       un tânăr                           nişte tineri

    G.D.       unui tânăr                unor tineri

     ● substantivele feminine care au două desinenţe de caz la singular (una pentru N.A. şi alta pentru G.D.) şi o desinenţă pentru toate cazurile la plural:

                         sg.                                   pl.

    N.A.       o carte                   nişte cărţi

    G.D.       unei cărţi                             unor cărţi

     c) articolul genitival (al, a, ai, ale). Apare ca element constitutiv al unei variante poziţionale a cazului genitiv (al colegului, a copilului), având rolul de a distinge cazul genitiv de dativ. Din punct de vedere sintactic, este un element de legătură între substantivul în genitiv şi substantivul determinat: un prieten al fratelui. Articolul genitival se acordă cu substantivul determinat sau înlocuit de substantivul în genitiv:

     Genul   Numărul             Articolul genitival                 Exemplu

    m.          sg.                       ai                                    un copil al vecinului

         pl.                       al                    nişte copii ai vecinului

    f.            sg.                       a                     această zi a anului

         pl.                       ale                                  aceste zile ale anului

     

    Formele cazului vocativ

     1. Pot avea cazul vocativ mai ales substantivele nume de persoană, iar, în cazuri mai rare, şi unele nume de animale. Numele de neînsufleţite se folosesc la acest caz numai dacă sunt personificate.

    În vorbire, vocativul se caracterizează prin intonaţie specifică, în scris, se izolează prin virgule, iar după vocativele rostite cu intonaţie exclamativă se pune semnul exclamării, ceea ce marchează rostirea cu pauză de restul comunicării: O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! (M. Eminescu)

    2. La singular, cazul vocativ:

    a) este omonim cu nominativul nearticulat, fiind folosit:

    – fără determinante obligatorii: mamă!; tată!; bunică!; doamnă!; cumătră!; băieţaş!; fetiţă!; puişor!; Ionică! etc.

    – cu determinante obligatorii: stimate domn!; dragă prieten!; prieten drag! etc.

    b) este omonim cu nominativul articulat enclitic. Această formă a cazului vocativ se foloseşte numai cu determinante genitivale sau adjectivale: băiatul mamei!; fata mamei!; copilul meu!; scumpa mea!; odorul meu! etc.

    c) se constituie cu ajutorul următoarelor desinenţe:

    -e: băiete!; bărbate!; căpitane!; cetăţene!; copile!; nepoate!; prietene!; tinere!; vere!; Ioane!; Alexandre!; Bogdane! etc.

    -o: bunico!; fetiţo!; iubito!; scumpo; soro!; vulpeo! etc.

    -ule: băiatule!; bunicule!; domnule!; fiule!; iubitule!; omule!; puiule!; unchiule!; Radule! etc.

    3. La plural, cazul vocativ:

    a) este omonim cu nominativul plural nearticulat, fiind folosit:

    – fără determinante obligatorii: băieţi!; copii!; prieteni!; concetăţeni!; ostaşi! etc.

    – cu determinante obligatorii sau coordonat cu un alt vocativ: oameni buni!; scumpele mele fete!; băieţi şi fete!; fraţi şi surori!; colegi şi colege! etc.

    b) este omonim cu nominativul plural articulat enclitic. Este folosit numai cu determinante: băieţii mamei!; copiii mei!; fetele mele! etc.

    c) este omonim cu genitiv-dativul plural articulat enclitic: băieţilor!; fetelor!; fraţilor!; surorilor!; doamnelor!; domnişoarelor!; domnilor! etc.

    Notă. Este de observat că nu toate aceste forme sunt la fel de frecvente în vorbire. În limba contemporană, tot mai des se întrebuinţează vocativul omonim cu nominativ-acuzativul articulat enclitic.

     

    Înapoi                           Cuprins                         Înainte