Limba română - Câm
Limba română
Duminică, 2016-12-11, 9:03 AM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 21
Vizitatori: 21
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Cuprins

     Câmp lexico-semantic

    Categorie care cuprinde cuvintele făcând parte din acelaşi domeniu semantic. Delimitarea câmpurilor lexico-semantice este o modalitate de clasificare a cuvintelor într-o limbă. Ele reprezintă clase de cuvinte din cadrul lexicului în care sunt grupate denumiri înrudite din punctul de vedere al sensului. Astfel, cuvintele sunt incluse în cadrul unui câmp lexico-semantic pe baza trăsăturilor semantice comune. Drept exemple de câmpuri lexico-semantice pot servi numele de culori, numele de rudenie, denumirile unor părți ale corpului, denumirile animalelor domestice şi sălbatice, denumirile locuinţei etc. Astfel, cuvintele tată, mamă, fiu, fiică, nepot, nepoată, bunic, bunică, străbunic, străbunică, unchi, mătuşă – aparţin clasei ’termeni de rudenie’ şi se caracterizează prin semul comun „rudenie naturală”; cuvintele logodnic, logodnică, mire, mireasă, soţ, soţie, ginere, noră, socru, soacră – intră în câmpul termenilor rudeniei sociale; cuvintele alb, negru, albastru, galben, verde, roşu, violet – constituie câmpul lexico-semantic al numelor de culori.

    Termenii unui câmp lexico-semantic aparţin obligatoriu aceleiaşi părţi de vorbire. S-a demonstrat că nu toate cuvintele lexicului pot fi clasificate în câmpuri lexicale. Doar părţile organizate şi stabile ale vocabularului pot fi descrise în termenii unor câmpuri lexico-semantice.

    Câmpul lexico-semantic nu reprezintă doar un ansamblu de cuvinte grupate împreună pe baza elementelor comune. Orice câmp se defineşte şi printr-o anumită structură. Factorul cel mai important pentru structurarea unui câmp lexico-semantic sunt relaţiile semantice stabilite între elementele câmpului. Din acest punct de vedere, fiecare câmp lexico-semantic este un microsistem structurat pe baza relaţiilor stabilite între sensuri. În cadrul unui câmp lexico-semantic sunt reprezentate toate tipurile de relaţii posibile între cuvinte: echivalenţe, identităţi şi opoziţii. Cuvintele din structura unui câmp lexico-semantic sunt unite pe baza unor trăsături semantice comune şi, în acelaşi timp, se opun unul altuia prin anumite trăsături distinctive. Relaţiile dintre elementele unui câmp lexico-semantic se delimitează pe baza operaţiilor de comparare şi de diferenţiere.

    Cu toate că există diferenţe între modul de structurare a câmpurilor lexico-semantice, pot fi stabilite anumite principii comune mai multor clase de acest gen. Astfel, se consideră că nu toate elementele unui câmp lexico-semantic se află pe acelaşi plan; acest lucru este valabil, mai ales, în cazul unor câmpuri cu un număr mare de elemente care se caracterizează printr-o structură complexă. În cadrul unui asemenea câmp se delimitează nucleul (elementele care au cel mai mare număr de trăsături comune proprii câmpului în cauză) şi periferia (elementele care posedă un număr mai mic de trăsături comune). O limită distinctă dintre nucleul şi periferia unui câmp lexico-semantic, precum şi dintre diferite câmpuri uneori este greu de făcut. În acest caz, fiecare câmp lexico-semantic formează, împreună cu altele, un câmp mai întins. În ansamblul lor, câmpurile lexico-semantice, stabilite pe baza relaţiilor semantice dintre cuvinte, reprezintă o reflectare a subsistemului lexical al limbii cu structura lui complexă.

    Metoda repartizării cuvintelor în câmpuri lexico-semantice deschide perspectiva unei definiţii mai riguroase a sensurilor. Astfel, dat fiind faptul că un câmp semantic se constituie pe baza unui ansamblu de relaţii stabilite între elementele sale, sensurile cuvintelor se precizează mai clar în virtutea acestor relaţii, care, de multe ori, sunt relevante pentru anumite sensuri. Totuşi, trebuie precizat că, deşi relaţiile de sens dintre cuvintele câmpului sunt foarte importante, nu ar trebui să se creeze impresia că o semnificaţie apare şi există numai în cadrul unui câmp.

    Clase lexico-gramaticale

    Subclase de cuvinte delimitate în interiorul părţilor de vorbire în funcţie de anumite trăsături semantice şi în acelaşi timp pe baza anumitor trăsături gramaticale. Astfel, în cadrul substantivului se delimitează următoarele clase lexico-gramaticale: substantive concrete / substantive abstracte, substantive comune / substantive proprii, substantive animate / substantive inanimate, substantive numărabile / substantive nenumărabile; în cadrul adjectivului se face distincţie între următoarele clase lexico-gramaticale: adjectivele calitative şi adjectivele relaţionale; în clasa verbului se disting următoarele clase lexico-gramaticale: verbe tranzitive / verbe intranzitive; la adverb se identifică următoarele clase lexico-gramaticale: adverbe de loc / de timp / de mod.

    Repartizarea cuvintelor după clase lexico-gramaticale este importantă pentru comportamentul gramatical al cuvintelor, în special, pentru realizarea categoriilor gramaticale. De exemplu, substantivele comune pot realiza, de regulă, opoziţia de număr având ambele forme de număr (munte – munţi, casă – case, drum – drumuri), iar substantivele proprii sunt defective de număr, fiind singularia tantum (Alexandru, Ion, Dunărea) sau pluralia tantum (Alpi, Cordilieri). Adjectivele calificative (bun, mare, mic) posedă categoria gradelor de comparaţie, în timp ce adjectivele relaţionale (militar, ţărănesc) nu exprimă gradele de comparaţie, fiind adjective necomparabile. Dintre verbe, numai verbele tranzitive pot exprima diateza pasivă, pe când cele intranzitive sunt lipsite de posibilitatea de a fi utilizate la această diateză. Anume din această cauză la analiza morfologică a cuvintelor se impune şi stabilirea clasei lexico-gramaticale din care face parte cuvântul respectiv.

    Unul şi acelaşi cuvânt poate intra concomitent în mai multe clase lexico-gramaticale delimitate în cadrul părţii de vorbire respective. De exemplu, cuvântul om face parte din următoarele clase lexico-gramaticale: substantiv concret, comun, animat, numărabil.

    Cod

    Sistem convenţional de semne şi reguli folosit în transmiterea informaţiei, a mesajelor de la emiţător la receptor. Reprezintă un ansamblu organizat de semne, căruia i se ataşează un sistem de reguli de utilizare a semnelor. Codul este un bun social transmisibil din generaţie în generaţie în sânul unei comunităţi. Cunoaşterea aceluiaşi cod de către ambii participanţi la actul de comunicare – emiţător şi receptor – este o condiţie esenţială a comunicării.

    Comparativ

    Grad de comparaţie al adjectivului şi al adverbului. Exprimă intensitatea însuşirii unui obiect sau gradul de manifestare a unei acţiuni sau stări stabilite pe baza unei comparaţii dintre două sau mai multe obiecte sau intensitatea aceluiaşi obiect în circumstanţe diferite: El este mai înalt decât prietenul său., Avionul zboară mai repede decât helicopterul. Între diferitele grade de intensitate ale însuşirilor caracteristice obiectelor comparate se pot stabili trei tipuri de raporturi: ● raport de superioritate: mai înalt; ● raport de egalitate: tot aşa de înalt, tot atât de înalt, la fel de înalt; ● raport de inferioritate: mai puţin înalt. Comparativul are deci trei aspecte: ● gradul comparativ de superioritate, ● gradul comparativ de egalitate şi ● gradul comparativ de inferioritate.

    Comparativul de superioritate exprimă superioritatea termenului comparat sub aspectul însuşirii sau al caracteristicii: Casa noastră este mai înaltă decât a vecinului., El aleargă mai repede decât prietenul său. Din punct de vedere formal, are o structură analitica, fiind alcătuit cu ajutorul adverbului mai care se aşază înaintea formei-tip a adjectivului (mai mare, mai puternic) sau a adverbului (mai bine, mai încet, mai devreme). Al doilea termen al comparaţiei este introdus prin adverbele de comparaţie decât şi ca: Îţi pregătesc un vin negru, mai bun decât doctoriile. (I. Teodoreanu), Obţinea un preţ mai bun decât sperase. (I. Teodoreanu).

    Din punct de vedere sintactic, comparativul de superioritate se foloseşte în următoarele construcţii: 1) când se compară două sau mai multe obiecte: El este mai bun decât tine. / ca tine. / decât eşti tu. 2) când se compară acelaşi obiect în împrejurări diferite: (Acum / aici) el este mai bun decât atunci / acolo. / ca atunci / acolo. / decât era atunci / acolo. 3) când se compară două însuşiri diferite ale aceluiaşi obiect: El este mai mult bolnav / mai curând bolnav / mai degrabă bolnav decât sănătos.

    Comparativul de egalitate exprimă egalitatea celor doi termeni ai comparaţiei sub aspectul însuşirii sau al caracteristicii manifestate: El este la fel de înalt ca şi fratele său., Ea învaţă la fel de bine ca şi sora sa. Se formează cu ajutorul locuţiunilor adverbiale tot aşa de, tot atât de, la fel de care sunt antepuse formei-tip a adjectivului (tot aşa de mare, tot aşa de puternic) sau adverbului (tot aşa de bine, tot aşa de încet). Reperul comparaţiei exprimat printr-o parte de propoziţie este introdus prin ca (şi), cât (şi). Când cel de al doilea termen cu care se face comparaţia este o propoziţie, el este introdus prin adverbele cum, cât sau decât.

    În plan sintactic, comparativul de egalitate se foloseşte în următoarele construcţii: ● când se compară două sau mai multe obiecte: El este tot aşa de bun / tot atât de bun / la fel de bun ca (şi) tine. / cât (şi) tine. / (pre)cum eşti tu. ● când se compară acelaşi obiect în împrejurări diferite: (Acum / aici) el este tot aşa de bun / tot atât de bun / la fel de bun ca (şi) atunci / acolo. / (pre)cum era atunci / acolo. ● când se compară două însuşiri diferite ale aceluiaşi obiect: El este pe cât de leneş pe atât de zgârcit., El este tot atât de leneş cât şi de zgârcit., El este tot atât de leneş pe cât este de zgârcit., Pe cât este de leneş pe atât este de zgârcit.

    Comparativul de inferioritate exprimă inferioritatea termenului comparat în raport cu reperul comparaţiei sub aspectul însuşirii sau al caracteristicii manifestate: El este mai puţin harnic decât fratele său., Ea învaţă mai puţin bine decât sora sa. Este constituit cu ajutorul locuţiunii adverbiale mai puţin, care este antepusă formei-tip a adjectivului (mai puţin mare, mai puţin puternic) sau a adverbului (mai puţin bine, mai puţin încet). Al doilea termen al comparaţiei este introdus, ca şi în cazul comparativului de superioritate, prin adverbele de comparaţie decât şi ca.

    Comparativul de inferioritate se foloseşte în următoarele construcţii: ● când se compară două sau mai multe obiecte: El este mai puţin bun decât tine. / ca tine. / decât eşti tu. ● când se compară acelaşi obiect în împrejurări diferite: (Acum / aici) el este mai puţin bun decât atunci / acolo. / ca atunci / acolo. / decât era atunci / acolo. Spre deosebire de celelalte aspecte ale comparativului, care se folosesc în situaţii când se compară două însuşiri diferite ale aceluiaşi obiect, comparativul de inferioritate nu se utilizează în asemenea construcţii.

    Specific pentru cele trei aspecte ale gradului comparativ este întrebuinţarea lor absolută, în cadrul unor construcţii când cel de al doilea termen nu este exprimat, fiind subînţeles: Găina vecinului e mai grasă. (Folclor). Dinu s-a făcut mai frumos. (M. Eliade). Mimica lui era nu mai puţin originală. (G. Călinescu).