Limba română - Cal
Limba română
Marţi, 2016-12-06, 8:55 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 29
Vizitatori: 28
Utilizatori: 1
prichindel

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Cuprins

    Calc

    Procedeu de creare a unui cuvânt sau a unei construcţii după modelul unei limbi străine pe baza materialului din altă limbă. Despre calcuri se poate vorbi aproape la toate nivelurile limbii. La nivel lexical, calcul reprezintă un procedeu mixt – intern şi extern – de îmbogăţire a vocabularului, deoarece este folosit un material lingvistic autohton, organizat după modele străine. În acest caz, are loc copierea, imitarea sau împrumutarea structurii interne a unui cuvânt străin. Calchierea se deosebeşte de împrumutul lexical. Astfel, la calchiere materialul este din limba dată şi cuvântul străin nu este împrumutat. Într-un anumit sens, calchierea poate fi considerată un fel de împrumut, numai că, în acest caz, se împrumută semnificaţia elementelor derivative corespunzătoare.

    Există două tipuri de calcuri: ● calc total şi ● calc parţial. Când elementele componente ale unui cuvânt străin sunt traduse în întregime, calcul este total, de exemplu, cuvântul concetăţean (con + cetăţean) este format după modelul fr. concitoyen sau cuvântul anotimp, al cărui model este cuvântul german Jahreszeit (în traducere: timp al anului). Dacă se traduce numai o parte dintre elemente modelului străin, calcul este parţial. Ca exemplu poate servi cuvântul a întrevedea (între + vedea), format după modelul fr. entrevoir.

    Pe lângă calcurile derivative, în lexic se mai disting şi calcurile semantice. Acestea sunt cuvintele care au împrumutat de la echivalentele lor străine un anumit sens. De exemplu, cuvintele virus, a salva, pe lângă sensurile lor de bază din limba română, au căpătat sensuri noi prin calchierea unor termeni din engleză folosiţi în terminologia informaticii.

    Un alt tip de calc este calchierea expresiilor frazeologice, considerate a fi combinaţii lexicale cu un caracter constant. Calcul frazeologic constă în traducerea literală a expresiilor străine. Exemple de calcuri frazeologice pot servi: a cădea de acord, a lua cuvântul, a trece în revistă, farfurie zburătoare, poşta electronică, expresii calchiate după modele din franceză sau din engleză.

    Categorie gramaticală

    Ansamblu de forme flexionare ale cuvântului organizate într-un sistem de opoziţii care servesc la exprimarea unor sensuri omogene. O categorie gramaticală se manifestă printr-un sistem de opoziţii constituit de formele gramaticale ale cuvintelor. Categoriile gramaticale specifice limbii române sunt: genul (la pronume, adjectiv, numeral şi verb), numărul (la substantiv, pronume, adjectiv, numeral şi verb), cazul (la substantiv, pronume, adjectiv şi numeral), determinarea (la substantiv), gradele de comparaţie (la adjectiv şi adverb), persoana (la pronume şi verb), diateza, modul, timpul (la verb).

    Orice categorie gramaticală este o unitate bilaterală: ea presupune existenţa anumitor semnificaţii gramaticale şi a mijloacelor gramaticale folosite pentru exprimarea lor. Specific pentru aceste feluri de semnificaţii este caracterul lor foarte abstract, iar pentru mijloacele de realizare a categoriilor gramaticale este faptul ca ele au un caracter regulat şi cuprind un număr foarte mare de unităţi lexicale. Pentru existenţa unei categorii gramaticale este importantă corelarea unei anumite semnificaţii cu anumite mijloace formale de exprimare. În lipsa unuia dintre aceste două componente nu putem vorbi despre existenţa unei categorii gramaticale în limbă.

    Orice categorie gramaticală implică existenţa a cel puţin doi termeni care să fie corelaţi. De exemplu, prin corelarea celor două forme ale substantivului – singularul (desemnează un singur exemplar) şi pluralul (desemnează mai multe exemplare ale aceluiaşi obiect) – se constituie categoria gramaticală a numărului, realizată prin opoziţia următoarelor perechi de forme: munte – munţi, casă – case, drum – drumuri.

    Este de observat ca nu orice corelare dintre două serii de forme flexionare ale cuvintelor presupune existenţa unei categorii gramaticale. Pentru a constitui o anumită categorie gramaticală este important ca aceste forme sa fie opuse în baza unor semnificaţii omogene grupate împreună datorită unei valori generale comune. De exemplu, cele două semnificaţii ale formelor de număr se opun prin faptul că se referă la un număr diferit de exemplare ale aceluiaşi obiect, ele fiind reunite în baza unei valori generale comune, care este cantitatea.

    O altă trăsătură importantă a categoriilor gramaticale este gradul de cuprindere a unităţilor lexicale. E posibilă delimitarea unei categorii gramaticale doar în cazul în care aceasta este proprie unor clase lexico-gramaticale de cuvinte în ansamblu, şi nu doar unui anumit număr de elemente din această clasă. Astfel, categoria numărului este proprie clasei substantivului în ansamblul ei.

    După natura lor, categoriile gramaticale sunt neomogene. Din punctul de vedere al numărului de termeni opozabili, în limba română se delimitează ● categorii gramaticale al căror sistem de opoziţii e constituit din corelarea a doi membri (numărul), ● a trei membri (genul, determinarea, gradele de comparaţie, persoana, diateza, timpul) şi ● a mai mulţi termeni (cazul, modul).

    După numărul de părţi de vorbire pe care le caracterizează, categoriile gramaticale sunt de două feluri: ● categorii gramaticale proprii unei singure părţi de vorbire (determinarea la substantiv, modul, timpul şi diateza la verb) şi ● categorii gramaticale proprii mai multor părţi de vorbire (numărul, cazul – categorii specifice tuturor părţilor de vorbire din clasa numelui; persoana se întâlneşte la pronume şi verb). Categoriile gramaticale care sunt proprii mai multor părţi de vorbire prezintă mari deosebiri de conţinut de la o parte de vorbire la alta. De exemplu, numărul la substantive exprimă distincţia din realitate dintre un exemplar şi mai multe exemplare ale aceluiaşi obiect (creion – creioane), pe când la adjective, numărul nu comportă un conţinut semantic real, ci se datorează doar acordului cu substantivul determinat (creion albastru – creioane albastre).

    După rolul îndeplinit în limbă, există: ● categorii gramaticale cu funcţie semantică sau nominativă (au un substrat referenţial sau pragmatic) şi ● categorii gramaticale cu funcţie structurală sau relaţională (au un rol conectiv). De exemplu, numărul la substantive este o categorie gramaticală cu funcţie semantică (exprimă distincţia existentă în realitate între un exemplar şi mai multe exemplare ale aceluiaşi obiect), iar la adjective este o categorie cu funcţie structurală (realizează acordul dintre adjectiv şi substantiv).

    Caz

    Categorie gramaticală care exprimă raporturile stabilite între cuvinte în propoziţie. Este specifică părţilor de vorbire din categoria numelui: substantivul, adjectivul, pronumele şi numeralul. La fiecare dintre aceste părţi de vorbire categoria cazului are specificul său. La substantiv, de altfel ca şi la pronumele şi numeralele folosite cu valoare substantivală, cazul exprimă relaţiile cuvântului dat cu celelalte cuvinte din propoziţie; este deci un indice al funcţiilor sintactice ale substantivului sau ale cuvintelor cu valoare substantivală. La adjectiv şi la echivalentele sale, cazul se explică prin acord. La aceste părţi de vorbire el are un rol formal, indicând dependenţa adjectivului sau a echivalentelor lui faţă de substantivul determinat.

    Cazul la substantiv cuprinde cinci termeni: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ şi vocativ. Cele mai generale caracteristici ale cazurilor sunt întrebările cazuale şi funcţiile sintactice specifice. Întrebările cazuale şi funcţiile sintactice cele mai frecvente ale cazurilor nonvocative din română sunt următoarele: Nominativ (cine?, ce?) – subiect, nume predicativ, apoziţie; Genitiv (al (a, ai, ale) cui?) – atribut; Dativ (cui?) – complement indirect; Acuzativ (pe cine?, ce?) – complement direct. În ce priveşte vocativul, trebuie menţionat că, în calitate de caz al adresării directe, el nu răspunde la nicio întrebare şi nu îndeplineşte nicio funcţie sintactică în propoziţie.

    Din punct de vedere formal, cazurile substantivului sunt omonime două câte două. Astfel, cazurile nominativ şi acuzativ sunt total identice. Se deosebesc numai prin condiţiile de utilizare şi prin valorile exprimate. Coincid de asemenea şi formele cazurilor genitiv şi dativ. Ele diferă prin raporturile sintactice exprimate şi prin faptul că, în anumite contexte, cazul genitiv poate include în structura sa articolul genitival al, a, ai, ale.

    Cazurile substantivelor se exprimă cu ajutorul următoarelor mijloace gramaticale: ● articolul substantival hotărât (-l, -a,  -i, -le, -lui, -i, -lor) şi nehotărât (un, o, nişte, unui, unei, unor); ● desinenţa cazuală însoţită uneori şi de alternanţa sunetelor; ● articolul genitival (al, a, ai, ale).

    Articolul substantival hotărât şi nehotărât diferenţiază forma de N.A. de cea de G.D.: un elev – unui elev; nişte elevi – unor elevielevul – elevului; elevii – elevilor.

    Desinenţa cazuală realizează distincţia dintre cele două perechi de cazuri – N.A. şi G.D. – numai la substantivele feminine la singular; prin desinenţe specifice se caracterizează şi unele forme ale cazului vocativ. În funcţie de capacitatea substantivelor de a-şi schimba desinenţa după cazuri, se disting două clase flexionare de bază: ● substantivele masculine şi neutre cu o desinenţă pentru toate cazurile la singular şi alta pentru toate cazurile la plural: Singular N.A. un tânăr, G.D. unui tânăr; Plural N.A. nişte tineri, N.A. unor tineri; ● substantivele feminine care au două desinenţe de caz la singular (una pentru N.A. şi alta pentru G.D.) şi o desinenţă pentru toate cazurile la plural: Singular N.A. o carte; G.D. unei cărţi; Plural N.A. nişte cărţi, G.D. unor cărţi.

    Articolul posesiv (sau genitival) apare ca element constitutiv al unei variante poziţionale a cazului genitiv (al colegului, a copilului), având rolul de a distinge cazul genitiv de dativ: o carte a elevuluinişte cărţi ale elevilor.

    Cazul substantivelor este strâns legat de prepoziţie. Se disting, pe de o parte, ● forme cazuale neînsoţite de o anumită prepoziţie (cazuri neprepoziţionale) şi, pe de alta, ● forme cazuale impuse substantivului de o prepoziţie sau de o locuţiune prepoziţională (cazuri prepoziţionale).

    Dintre cele cinci cazuri, numai nominativul şi vocativul nu se folosesc în construcţie cu o prepoziţie, celelalte cazuri – genitiv, dativ, acuzativ – pot fi întrebuinţate atât fără prepoziţii, cât şi în îmbinare cu o prepoziţie.

    La adjectiv se delimitează aceleaşi cinci cazuri ca şi la substantiv. Sub aspectul formei, cazurile la adjectiv sunt, de cele mai multe ori, omonime. Ele sunt marcate cu ajutorul: ● desinenţei şi ● alternanţei sunetelor.

    Modificarea desinenţei după caz la adjectiv depinde de genul substantivului determinat. Din acest punct de vedere, se disting două situaţii: ● când determină un substantiv masculin sau neutru, adjectivele au o desinenţă pentru toate cazurile la singular şi alta pentru toate cazurile la plural: Singular N.A. un prieten bun, G.D. unui prieten bun; Plural N.A. nişte prieteni buni, G.D. unor prieteni buni; ● când determină un substantiv feminin, adjectivele au, de obicei, două desinenţe de caz la singular (una pentru nominativ-acuzativ şi alta pentru genitiv-dativ) şi o desinenţă pentru toate cazurile la plural: Singular N.A. o prietenă bună, G.D. unei prietene bune; Plural N.A. nişte prietene bune, G.D. unor prietene bune.

    Din cauza omonimiei formei de singular cu cea de plural, unele adjective au şi la feminin singular o desinenţă unică pentru toate cazurile. Din această categorie fac parte: a) unele adjective cu 3 forme de tipul ascultătoare, instantanee; b) unele adjective cu 2 forme de tipul dibace, vioaie, tenace şi c) toate adjectivele invariabile. Model de declinare: Singular N.A. o fată ascultătoare, G.D. unei fete ascultătoare; Plural N.A. nişte fete ascultătoare, G.D. unor fete ascultătoare.

    Alternanţa sunetelor marchează suplimentar distincţia dintre cele două perechi de cazuri – N.A. şi G.D. – la adjectivele cu desinenţă variabilă după caz la feminin singular: Singular N.A. o pisică neagră, G.D. unei pisici negre; N.A. o frunză verde, G.D. unei frunze verzi.

    Suplimentar, cazul adjectivului poate fi marcat cu ajutorul articolului adjectival şi al articolului substantival hotărât. Astfel, în cadrul grupului nominal cu structura adjectiv + substantiv, genul, numărul şi cazul adjectivului sunt marcate suplimentar şi prin formele articolului substantival hotărât, care este alipit totdeauna primului termen al acestui grup: marele artist, marii artişti. Articolul adjectival însoţeşte adjectivul atunci, când acesta determină un substantiv articulat hotărât: copilul cel cuminte, fata cea harnică. Prin formele sale acest articol poate indica suplimentar cazul adjectivului: N.A. fratele cel mare, G.D. fratelui celui mare.