Limba română - - B -
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 6:17 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 8
Vizitatori: 8
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • A B CDE FGH I J │K │L M N O P │Q │R S T │U │V │W │X │Y │Z


    Bilingvism

    Practica folosirii alternative a două limbi. Bilingvismul este o stare de fapt în care aceiaşi vorbitori utilizează alternativ, în cadrul comunităţii lingvistice, din necesităţi de comunicare, două limbi diferite. Folosirea uneia dintre aceste două limbi este determinată de condiţiile concrete de comunicare. În cadrul situaţiei de bilingvism se distinge ● un aspect individual (este situaţia în care o persoană vorbeşte mai multe limbi) şi ● un aspect social (este vorba de coexistenţa a două limbi în una şi aceeaşi ţară, regiune, comunitate).

    Cauzele apariţiei bilingvismului şi condiţiile lui de existenţă sunt foarte diferite, de aici şi delimitarea a diverse tipuri de bilingvism.

    În funcţie de numărul vorbitorilor, se face distincţie între ● bilingvismul individual (caracterizează indivizi aparte ai colectivităţii) şi ● bilingvismul social (comunitar, colectiv). Uneori se vorbeşte despre ● bilingvismul parţial (la nivelul unui grup de locuitori) şi ● bilingvismul total (la nivelul întregii comunităţi lingvistice). În ceea ce priveşte caracterul lui, bilingvismul individual este, de cele mai multe ori, voluntar, iar bilingvismul colectiv este, cel mai adesea, impus şi obligatoriu.

    În funcţie de statutul celor două limbi în raport cu instituţiile statului, se delimitează ● bilingvismul accidental (curent, particular) şi ● bilingvismul instituţionalizat (oficializat). Bilingvismul instituţionalizat poate fi definit prin faptul că e un bilingvism comunitar şi că presupune un statut diferenţiat al limbilor în contact, diferenţierea derivând din rolul pe care organizarea de stat îl atribuie fiecăreia dintre ele. Asocierea unuia dintre idiomuri cu instituţiile statale, prin acordarea statutului de „limbă oficială”, îi conferă, în raport cu celălalt, o poziţie privilegiată în activitatea de comunicare socială, dar şi, mai ales în anumite condiţii istorice, din perspectiva evoluţiei limbii ca atare.

    După condiţiile de apariţie, se delimitează următoarele tipuri de bilingvism: ● bilingvismul natural (o a doua limbă se însuşeşte în copilărie datorită contactului cu anturajul bilingv sau poate fi un rezultat al căsătoriilor mixte ori al contactului cu alte populaţii – în localităţi plurilingve şi / sau în apropierea graniţelor ce despart două arii lingvistice distincte) şi ● bilingvismul decretat (impus la nivelul comunităţii lingvistice, de regulă, împotriva voinţei membrilor acesteia). În cazul unor reprezentanţi aparte ai comunităţii lingvistice se vorbeşte şi despre un bilingvism voluntar, dobândit, din dorinţa locuitorilor, fără să existe condiţiile expuse mai sus; însuşirea unei alte limbi este determinată de anumite necesităţi: continuarea studiilor, angajarea la muncă, trecerea la un alt loc de trai etc.

    În funcţie de gradul de cunoaştere a celei de a doua limbi, se vorbeşte despre ● bilingvism activ (ambele idiomuri sunt atât înţelese, cât şi folosite efectiv) şi ● bilingvism pasiv (unul dintre idiomuri este numai înţeles fără ca să fie utilizat activ).

    Din punctul de vedere al modului de însuşire a celei de a doua limbi, se vorbeşte despre ● bilingvismul cult sau bilingvismul la distanţă şi ● bilingvismul popular. În cazul bilingvismului cult locutorii cunosc cel puţin la nivel pasiv variantele literare ale celor două limbi aflate în contact, iar în situaţia de bilingvism popular idiomurile înţelese şi / sau utilizate sunt variante neliterare ale celor două limbi.

    După situaţia celor două limbi aflate în contact, există ● bilingvism coordonat, simetric (ambele limbi contactante îndeplinesc acelaşi număr de funcţii, iar vorbitorii le posedă cam în egală măsură) şi ● bilingvism subordonat (una dintre cele două limbi contactante îndeplineşte majoritatea funcţiilor sociale, preluându-le chiar pe cele mai importante).

    Bilingvismul este considerat de fapt o fază de tranziţie de la o limbă la alta şi reprezintă modelul liniar de tranziţie de la o stare de monolingvism la altă stare de monolingvism. Astfel, într-o perspectivă mai îndelungată bilingvismul este înlocuit în cele din urmă cu unilingvismul în limba secundară.