Limba română - Argou
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 6:17 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 7
Vizitatori: 7
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Argou

    Limbaj convenţional secret creat şi folosit de vorbitorii unor grupuri sociale marginale şi relativ închise pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii. Apariţia unui asemenea limbaj este determinată de dorinţa unor categorii de vorbitori de izolare sau de afirmare, prin limbaj, a solidarităţii de grup. Aceste limbaje au, în linii mari, aceeaşi structură gramaticală şi aceleaşi cuvinte de bază proprii limbii standard, la care se adaugă anumiţi termeni cu uz restrâns. Caracteristica esenţială a argoului este oralitatea.

    În cadrul argoului se disting două aspecte principale: ● limbajul mediilor interlope şi limbajul tinerilor. Astfel, persoanele din mediile interlope recurg la un lexic opac pentru ceilalţi vorbitori din dorinţa de a nu fi înţelese de virtualele victime sau de reprezentanţii autorităţilor. Elementele de argou specifice acestor grupuri sociale sunt transparente numai pentru cei iniţiaţi, adică numai pentru cei care fac parte din grupurile lingvistice de acest tip: delincvenţi, cerşetori, vagabonzi. Acest vocabular special este alcătuit ● din cuvinte din limba comună, cărora li se atribuie un alt sens (cutiuţă – „cap”; fasole – „dinţi”; broască – „poşetă”; coajă – „portofel”; cobzar – „trădător”; lunetist – „informator”; termometru – „bastonul de cauciuc din dotarea poliţiştilor”; universitate – „închisoare”; obosit – „beat”; a ciripi – „a trăda”), ● din cuvinte regionale (calpuzan – „falsificator de bani”; pârnaie – „închisoare”; tigvă – „cap”) sau ● din cuvinte împrumutate din alte limbi, ţigănească de cele mai multe ori (biştari – „bani”, gagiu – „individ”; haleală – „mâncare”; ţiflar – „poliţist”; mişto – „foarte bun”; şucăr – „frumos”; a ciordi, a mangli – „a fura”; a hali – „a mânca”; a mardi – „a bate”).

    Printre cei mai frecvenţi termeni de argou sunt termenii folosiţi pentru desemnarea hoţului şi a diverselor specializări (angrosist, borfaş, boiţar, bojogar, caramangiu, circar, ciupitor, cocor, coţcar, croitor, diurnist, găinar, junior, maimuţar, panacotist, pisicar, şmenar, şpringar), termenii pentru poliţist (balaban, beşliu, colţan, coroi, croncan, curcan, cuţulan, daraban, erete, gabor, gonitor, hingher, ienicer, îngeraş, scatiu, sticlete), termenii pentru închisoare (academie, arcan, başcă, bordei, bortă, colegiu, colivie, copcă, cotlon, cuşcă, fereală, fermă, gherlă, hrubă, pârnaie) etc.

    Limbaje convenţionale sunt create, de asemenea, şi de alte categorii de vorbitori, precum ar fi elevii, studenţii, militarii etc. Apariţia unor limbaje specifice tinerilor este determinată de nonconformismul juvenil. În acest mod, acei care îl inventează şi îl folosesc încearcă să se diferenţieze de ceilalţi vorbitori, creându-şi astfel o identitate aparte de restul societăţii. În acelaşi timp, limbajul dat reprezintă şi un semn de recunoaştere reciprocă a celor care fac parte din acest grup. Dintre cuvintele specifice argoului şcolăresc pot fi menţionate: bac (de la bacalaureat), dirig (de la diriginte), profa (de la profesoară).

    Argoul este un limbaj care se află în permanentă schimbare şi înnoire, tocmai pentru a face dificilă înţelegerea de către cei neiniţiaţi. Uneori, termenii de argou îşi pot lărgi sfera de utilizare şi pătrund în limbajul familiar şi chiar în operele literare, unde sunt folosite pentru a evoca atmosfera ce caracterizează mediile interlope sau nonconformiste. În general, se consideră însă că, prin esenţa sa, argoul reprezintă un act de subversiune faţă de cultura şi limba oficială.