Limba română - Analiza semică
Limba română
Duminică, 2016-12-11, 9:05 AM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 19
Vizitatori: 19
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Analiza semică sau componenţială

    Metodă lingvistică împrumutată din fonologie, care urmăreşte depistarea asemănărilor şi deosebirilor dintre sensurile cuvintelor. Prin metoda analizei componenţiale sensul poate fi descompus în elemente minimale, care au primit denumiri diferite, în funcţie de autor şi şcoală lingvistică: componente de sens, trăsături semantice distinctive, mărci semantice, seme. S-a constatat că toate unităţile lexicale pot fi reduse la un ansamblu de trăsături pertinente din punct de vedere semantic. De exemplu, sensul cuvântului casă poate fi descompus în următoarele trăsături semantice distinctive: a) clădire, b) cu mai multe încăperi, c) servind de locuinţă omului. Sensul cuvântului cocioabă conţine următoarele seme: a) construcţie b) servind de locuinţă omului, c) foarte mică, c) sărăcăcioasă şi dărăpănată. Comparând sensurile acestor două cuvinte, putem constata ca ele au anumite seme comune, dar şi anumite seme diferenţiatoare. În cazul de faţă, semele comune celor două cuvinte sunt cele care se referă la tipul acestui obiect („construcţie, clădire”) şi la destinaţia lor („servind de locuinţă omului”). Se deosebesc însă prin semele care descriu mărimea şi aspectul lor („cu mai multe încăperi” pentru casă; „foarte mică, sărăcăcioasă şi dărăpănată” pentru cocioabă). În studiile de lingvistică, semele sunt marcate prin ghilimele, prin paranteze drepte sau prin bare oblice. De exemplu, semul „foarte mică” poate fi marcat şi astfel: [foarte mică] sau /foarte mică/.

    Analiza semică poate servi la stabilirea elementelor prin care se caracterizează mai multe cuvinte şi, totodată, la precizarea elementelor de diferenţiere, adică la depistarea semelor comune proprii mai multor cuvinte şi a semelor variabile care exprimă opoziţiile semantice în cadrul unei anumite clase. Cele două tipuri de seme – comune şi variabile – stabilite în structura semantică a cuvintelor prin analiza semică îndeplinesc funcţii diferite: semele comune servesc la gruparea cuvintelor în anumite clase semantice, iar cele variabile stabilesc diferenţele semantice dintre cuvintele unei clase semantice. În felul acesta, cuvântul este mai întâi încadrat într-o anumită clasă şi apoi diferenţiat de celelalte elemente ale ei.

    Metoda analizei semice se bazează, aşadar, pe caracterul componenţial şi diferenţial al sensului cuvintelor. Acest tip de analiză presupune în mod obligatoriu noţiunea de paradigmă. În lexic, paradigma reprezintă o grupare, o clasă de cuvinte care se definesc printr-o proprietate semantică comună. Cu toate că până acum nu a fost alcătuit un inventar universal al trăsăturilor semantice distinctive, s-a stabilit că există o relaţie directă între analiza componenţială a sensurilor cuvintelor şi definiţia lexicografică. S-a observat că dintre cele două tipuri de seme, elementele comune din structura semică pot fi mai uşor descrise şi inventariate, întrucât sunt mai unitare şi corespund în mare genului proxim. Cat despre diferenţele specifice din structura semică a cuvintelor, ele sunt extrem de eterogene, semantic şi referenţial. Din această cauză, se consideră că variabilitatea semelor reprezintă cel mai mare impediment în stabilirea inventarului de trăsături minime la nivel semantic.

    În studiul lexicului, analiza semică este folosită, în primul rând, pentru a pune în evidenţă trăsăturile distinctive (semele) cu ajutorul cărora se realizează definirea cuvântului. Descrierea structurii semantice a cuvintelor din această perspectivă permite definirea mai exactă a cuvintelor în dicţionare şi face posibilă o înţelegere mai clară a diferenţelor şi a asemănărilor dintre termenii aparţinând aceleiaşi clase.