Limba română - Adj
Limba română
Duminică, 2016-12-11, 9:06 AM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 21
Vizitatori: 21
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • Adjectivizare

    Tip de conversiune care constă în trecerea unui cuvânt în clasa adjectivului. Trecerea altor părţi de vorbire (substantive, participii, gerunzii, adverbe) în clasa adjectivului se realizează prin plasarea lor în context adjectival. Schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor adjectivizate este determinată deci de utilizarea lor cu funcţiile sintactice ale adjectivului: zi pierdută, pâine aburindă. Cuvântul adjectivizat îşi schimbă şi comportamentul morfologic, devenind variabil în raport cu genul, numărul şi cazul: persoană suferindă – persoane suferinde.

    În limba română cel mai productiv procedeu de conversiune a altor părţi de vorbire în adjectiv este adjectivizarea participiilor, procedeu care are un caracter gramatical. Adjectivizarea substantivelor, gerunziilor şi a adverbelor este puţin productivă.

    Afix

    Instrument gramatical cu rol de prefix, sufix sau infix; nume generic dat prefixelor, sufixelor şi infixelor. Din categoria afixelor fac parte prefixele şi sufixele derivative (în- din încărunţi, -uţă din cănuţă), sufixele gramaticale (-ez din desenez) şi desinenţele (-i din fraţi, -e din bune, -m din lucrăm). Ca unitate minimală de expresie, afixul se opune cuvântului. Ceea ce diferenţiază afixele de cuvinte este lipsa de autonomie a celor dintâi.

    Afixele sunt de două feluri. Se disting, pe de o parte, afixe lexicale (prefixele şi sufixele derivative), cu ajutorul cărora se formează noi unităţi lexicale de la un cuvânt de bază, iar, pe de altă parte, ● afixe gramaticale (sufixele gramaticale şi desinenţele), care ajută la exprimarea categoriilor gramaticale. Deosebirea dintre aceste două tipuri de afixe rezidă în rolul cu care ele sunt folosite în limbă. Afixele lexicale servesc la formarea cuvintelor noi, a unităţilor lexicale distincte, iar afixele gramaticale sunt folosite cu rol morfologic, pentru alcătuirea formelor flexionare care exprimă anumite aspecte gramaticale ale cuvântului. Astfel, afixele lexicale sunt purtătoare de informaţie lexicală şi intră în componenţa cuvintelor derivate, iar afixele derivative sunt purtătoare de informaţie gramaticală şi sunt componente ale cuvintelor flexibile.

    Cu o valoare apropiată de cea a afixelor gramaticale, în limba română, se mai utilizează articolul substantival (un, o, nişte, -l, -a, -i, -le), articolul genitival (al, a, ai, ale), articolul adjectival (cel, cea, cei, cele) şi verbele auxiliare care ajută la formarea timpurilor şi modurilor compuse şi a diatezei pasive.

    Alfabet

    Totalitatea literelor dintr-o limbă aşezate într-o anumită ordine. Până în 1860 în scrierea limbii române s-a folosit alfabetul chirilic. În Republica Moldova, până în 1989 s-a scris cu alfabetul rusesc adaptat. În limba română modernă se scrie cu alfabetul latin. Alfabetul limbii române are 31 de litere, care sunt perechi: una fiind majusculă şi alta minusculă: A, a, Ă, ă, Â, â, B, b, C, c, D, d, E, e, F, f, G, g, H, h, I, i, Î, î, J, j, K, k, L, l, M, m, N, n, O, o, P, p, Q, q, R, r, S, s, Ş, ş, T, t, Ţ, ţ, U, u, V, v, W, w, X, x, Y, y, Z, z. Patru litere (k, q, w, y) se folosesc la scrierea cuvintelor străine.

    Alofon

    Variantă a fonemului; reprezintă o realizare poziţională a fonemului. Din cauza anumitor factori, la nivelul realizărilor concrete, unui fonem îi pot corespunde mai multe alofone. De exemplu, fonemul /a/ se va realiza prin alofone diferite în funcţie de contextul în care se utilizează, fie ca un sunet caracterizat prin trăsătura ’nazalitate’ înaintea consoanelor m, n, fie ca un sunet lipsit de această trăsătură în alte contexte.

    Alomorf

    Variantă a morfemului; reprezintă o realizare a aceluiaşi morfem în diferite contexte. Uneori un morfem poate avea, în funcţie de anumiţi factori, una sau mai multe forme. Existenţa alomorfelor ca variante ale aceluiaşi morfem poate fi condiţionată fonetic sau morfologic. Printre factorii fonetici, care pot influenţa structura unui fonem determinându-l să-şi modifice forma, se numără: componenţa fonetică a elementelor vecine, existenţa alternanţelor fonetice, poziţia accentului în cuvânt etc. Acestea sunt numite alomorfe fonetice. De exemplu, prefixul dez- cunoaşte, la nivelul realizărilor concrete, variantele: dez-, des-, de-, care sunt determinate de tipul de sunet cu care începe rădăcina la care acestea se ataşează (a dezbate, a despărţi, a deactiva). Alomorfele a căror existenţă este condiţionată morfologic se numesc alomorfe morfologice. În acest caz, formele morfemului sunt determinate de clasa de flexiune din care face parte cuvântul respectiv. Drept exemplu ar putea servi desinenţele de plural ale substantivelor neutre (-uri, -e, -i), care sunt exponenţii morfemului de plural şi a căror formă concretă este determinată de subclasa substantivului respectiv.