Limba română - Abr
Limba română
Vineri, 2016-12-09, 6:16 PM
Meniu site

Căutare

Autentificare

Calendar
«  Decembrie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Arhiva materialelor

Statistici

Total online: 5
Vizitatori: 5
Utilizatori: 0

Prietenii site-ului
  • Blog-ul oficial
  • Comunitatea uCoz România
  • FAQ
  • Manual

  • A

    Abreviere

    Procedeu de formare a cuvintelor noi prin prescurtarea unui cuvânt prin litera iniţială sau printr-un grup de litere. Cuvintele compuse din abreviere se realizează prin izolarea primelor litere (S.U.A., O.S.C.E., A.S.E.) sau a unor fragmente de cuvinte (Eurasia, Moldtelecom, Rompetrol). Compusele din abreviere au ca punct de plecare grupuri sintactice: O.N.U. – Organizaţia Naţiunilor Unite.

    Accent

    Pronunţare mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt. În cuvintele alcătuite din mai multe silabe, una e rostită cu o intensitate mai mare. Tipul de accent care constă în evidenţierea unei silabe dintr-un cuvânt polisilabic prin mărirea intensităţii vocii se numeşte accent de intensitate (expirator, dinamic).

    În limba română, accentul este liber, în sensul că nu este legat de o anumită silabă a cuvântului. Cel mai adesea, accentul poate cădea pe ultima silaba (cazma, cafea) sau pe penultima silabă (cireaşă, albi). În unele cuvinte accentul cade pe antepenultima silabă (vizită), pe a patra silabă (veveriţă) sau chiar pe a cincea silabă de la sfârşitul cuvântului (şaptesprezece).

    Deşi accentul în română este liber, la diferitele forme ale aceluiaşi cuvânt el poate fi constant sau mobil. Astfel, accentul este totuşi relativ stabil în cursul flexiunii nominale: mişcare, mişcării, mişcările, mişcărilor. Excepţie fac unele substantive moştenite din fondul latin (soră, surori, noră, nurori) şi unele substantive neologice (radio, radiouri; zero, zerouri; motto, mottouri. În cursul flexiunii verbale accentul este relativ mobil, diferenţiind unele forme temporale: cântă (prezent indicativ), cântă (perfectul simplu). În acest caz, accentul îndeplineşte o funcţie morfologică, contribuind la diferenţierea formelor gramaticale ale verbului (adună – adună, cântă – cântă, ridică – ridică). Deci, în anumite condiţii, accentul poate avea valoare de morfem gramatical.

    Uneori accentul are rolul de a diferenţia cuvinte identice din punctul de vedere al fonemelor şi al ordinii lor de succesiune (veselă – veselă, acele – acele, sălcii – sălcii, cenuşii – cenuşii). În acest caz, accentul are o funcţie distinctivă. În limba română, în general, accentul nu se notează. Notarea accentului este însă permisă pentru evitarea unor confuzii dintre cuvinte diferite sau dintre formele unor cuvinte, deci pentru dezambiguizare.

    Acuzativ

    Caz subordonat al substantivului, specific, de asemenea, celorlalte clase de cuvinte din clasa numelui: pronume, adjectiv, numeral. Apare în contexte de tipul: a aştepta, a căuta, a vedea ... pe cineva sau ceva. Răspunde la întrebările: pe cine? ce? Din punct de vedere formal, acuzativul, în cele mai multe cazuri, este omonim cu nominativul. Se deosebeşte de acesta prin utilizare (admite prezenţa prepoziţiilor, iar în ce priveşte topica, este postpus verbului) şi prin tipul de relaţii realizate în cadrul propoziţiei. Distincţia acuzativ / nominativ marcată formal apare numai la pronumele personale de pers. 1 (N. eu – A. mine, ) şi pers. 2 (N. tu – A. tine, te).

    La substantiv şi la părţile de vorbire folosite cu valoare substantivală, acuzativul este unul dintre cazurile care se poate construi cu sau fără prepoziţie. Valoarea de bază exprimată de cazul acuzativ este cea de obiect direct, adică de obiect care suportă efectul acţiunii desemnate de un verb tranzitiv: a semăna grâu, a vâna iepuri, a construi vapoare, a citi o carte.

    Substantivul în acuzativ fără prepoziţie poate avea următoarele funcţii sintactice: ● complement direct. Determină un verb tranzitiv şi este exprimat prin nume de inanimate (Aştept trenul.), nume de animale (Vânătorul a împuşcat un iepure.) sau prin nume de persoane neidentificate (Ţăranii au prins un hoţ.); ● element predicativ suplimentar: În curând tot judeţul l-a consacrat poet. (L. Rebreanu); ● complement circumstanţial: a) de loc: Am mers o cale lungă. b) de timp: L-am căutat o zi întreagă. Şi au stat acolo trei zile şi trei nopţi. (Camil Petrescu); N-au să mă ţină aici o viaţă de om. (L. Rebreanu); c) de mod: S-a supărat foc.

    Substantivul în acuzativ precedat de o prepoziţie sau de o locuţiune prepoziţională poate îndeplini următoarele funcţii sintactice: ● complement direct: Nevoia-l face pe om hoţ şi scoate lupul din pădure. (Folclor); ● (rareori) apoziţie acordată: Pe ea, pe Veronica, judecata o dovedise nevinovată. (I. Agârbiceanu); ● nume predicativ: Vorba e de argint, tăcerea e de aur. (Folclor); ● atribut: Lacătul de la uşa tinzii fu găsit deschis. (I. Agârbiceanu); ● complement indirect: Toţi râd de gluma potrivită. (Camil Petrescu); Din nebunia străină să înveţi minte. (Folclor); ● complement de agent: Însă omul e totdeauna pândit de primejdii. (Z. Stancu); Am fost chemat în cancelarie de părintele Dobre, profesorul nostru de religie. (M. Preda); ● complement instrumental: Veronica îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu năframa. (I. Agârbiceanu); ● complement sociativ: Vei săpa sare, la ocnă, împreună cu ţiganii robi. (E. Camilar); Domnu Toma s-a întors în sat cu străjerul. (M. Sadoveanu); ● complement circumstanţial: a) de loc: Plecă din vreme la gară. (L. Rebreanu); b) de timp: În zori, bolnavul adormi. (L. Demetrius); c) de mod: Ursul nu joacă de bunăvoie. (Folclor); d) de cauză: Calul tresări de spaimă. (M. Sadoveanu); e) opoziţional: În loc de dreptate, ne-am ales cu batjocura şi cu averea luată. (V. Eftimiu).